,,Cât privește conținutul colindelor din zona noastră, acesta vorbea despre virtuțile tinerilor: despre hărnicia lor, despre frumusețea lor fizică și interioară, despre curajul transmis de la Traian și Decebal. Dar și despre tihna vieții sătești și unele obiceiuri, precum pețirea fetelor sau pregătirea zestrei. Majoritatea lor se încheiau cu urări de bine de viață lungă și sănătate, de prosperitate și ,,trai bun pe vătrai’’, cum ziceau bătrânii. Refrenul era însă cel care purta izul religios îndeosebi, prin cuvinte precum Lerului Domnului / Leroloi Doamnelui sau hoileroanda /oileroanda/ hei, Leroanda, conținutul unora amintind de cei mai populari Sfinți: de Maica Domnului, de Sfântul Petru și de Sfântul Ioan Botezătorul, toți trei aflați mai mereu în preajma Mântuitorului Iisus.
Cetele de colindători străbăteau întregul sat, chit că unele porți erau încuiate (ceea ce era foarte rar acum 30-40 de ani!), uneori, cei mai curajoși sărind și peste ele, după cum spune un colind: ,,Unde-i poarta încuiată,/Noi sărim și peste poartă!” De unde luau ei această îndrăzneală, care azi i-ar costa…scump? Păi, de unde dacă nu din convingerea că ei erau chiar mesagerii Domnului, învestiți cu sarcina ducerii veștii nașterii Lui la toată casa românului?!? Din convingerea că de Crăciun măcar (o zi în an, cum zice o vorbă de pe la noi…), toți oamenii sunt mai buni, mai darnici, împăcându-se unii cu alții și petrecând împreună marele praznic! Plus că musai trebuia ca toate rubedeniile, vecinii și prietenii să fie urați de bine! Cât privește copiii și femeile, lipsiți de îndrăzneala bărbaților, se strecurau adesea încet, pe tăcute, sub fereastra celor mai cunoscuți și începeau a cânta colindul fără vreo confimare din partea gazdei. La sfârșit, colindătorii primeau daruri, fie fructe și dulciuri, fie ceva bănuți. Iar bărbații primeau adesea ceva sățios de mâncare și niscaiva băuturică, ca să plece încălziți la următoarea casă. Unii chiar ,,afumați’’ de-a binelea, la spartul cetei!
Nu pot să trec cu vederea pregătirea repertoriului cetei de colindători, care îmi stârnește lacrimile…Cu cât drag și nerăbdare ne întâlneam noi, copiii, să alegem și să repetăm colindele, în fiecare iarnă! Cu o lună înainte, ne adunam și ne lăsam îndrumați de bunici sau părinți, care nu puteau sta deoparte, ci doreau să ne împărtășească mereu din propria lor experiență. Vorbesc, desigur, de cei talentați, care dovedeau reale calități vocale și talent muzical ori actoricesc (necesare pentru plug sau semănat!). De altfel, cei talentați erau curtați intens, cetele apropiate (în spațiu) chiar certându-se între ele pentru un anume…candidat prețios!
Când ajungeai la casa omului, îți făceai cunoscută prezența strigând, întrebând:,,Zicem și noi?” Uneori, după perdea sau în pragul casei, apărea jupânul ori jupâneasa, care îți dădea acordul: ,,Ziceți, mă’!” Foarte rar auzeai un refuz sec (mai ales dacă forțai poarta…) sau simțeai o lungă tăcere, interpretată ca un răspuns negativ. Când pășeai în curte, deja trebuia să știi care era alegerea mai bună, adică ce colindă potrivită trebuia să cânți. Rareori gazda solicita un anume colind, fie pentru că îi plăcea în mod deosebit, fie pentru că voia să verifice bogăția repertoriului cetei și astfel puterea de păstrare a obiceiului în sat și în familia românească.
Legat de această putere de transmitere orală a obiceiului sătesc, de conservare a tradiției străbune, îndeosebi mama avea un rol covârșitor, mai ales în privința colindelor. Ea învăța versurile și linia muzicală. Mama mea, care a cântat din copilărie la strana bisericii, era foarte pretențioasă și nu accepta faptul să nu știm cu adevărat ceea ce trebuia știut decât atunci când ieșea foarte bine. Ne dădea indicații asupra intonației, asupra atitudinii de avut, ș.a.m.d. Când plecam cu colindul, duceam mai departe, cu mine, și dragostea ei pentru cântul românesc, pecetea ei pusă pe sufletul meu, copilul față de care se simțea datoare în fața lui Dumnezeu și a strămoșilor.
La plecare, ceata, mică sau mai mare, trebuia să-și aleagă un șef, care să țină casieria (punga), dovedit cinstit și priceput la socotit. Nu de puține ori se adăuga cetei și un frate mai mare, pentru apărarea cetei de eventualele încleștări cu alții mai mari, care, fie ne mai trăgeau câte o sperietură, fie mai atentau la punga colectivă. Dar se întâmpla foarte rar așa ceva! La spartul cetei, așa cum făceau și mascații, se împărțea în mod egal, frățește, ceea ce dobândisem. Iar cele de-ale gurii se ofereau personal, fiecăruia în parte (mai ales dulciuri și fructe).
Cum mai stăm azi cu colindatul, se știe. Se păstrează forma oarecum, mai puțin fondul…Da, copiii de la sate încă mai colindă! Nu ca înainte, nu toți, cu mic cu mare, că le e…rușine. Dar o reminiscență din vechi mai păstrăm, chiar și fără o pregătire asiduă sau fără de un repertoriu diversificat…sau chiar și fără de o mulțumire suflească vizibilă! Dacă dai fructe și dulciuri colindătorilor, fără a le da și bani, poți observa năsucuri strâmbate…Motiv pentru care bătrânii, care mai sunt azi cu noi, oftează și spun: ,,Nu mai e așa frumos cum era odată, cum era pe vremea mea…!’’ Și pe drept cuvânt! Pentru că pruncii noștri, tot mai egoiși și materialiști, trăind într-o lume secularizată și consumistă, nu mai știu a se bucura în mod real, ci dau valoare numai și numai banilor, materiei! Căci așa sunt învățați de mici:,,Banii sunt valoarea tuturor mărfurilor’’. Doar ei îți asigură traiul, progresul…! Mulți nu mai merg cu colindul neapărat pentru a păstra tradiția, ci pentru că este o sursă de venit (nu mai vorbesc de orășeni!)! Unii se și laudă cu cât au câștigat! Nu mai merg pentru a primi și a dărui bucurie! Nu se mai mulțumesc cu puțin! Și aici trebuie să recunoaștem faptul că părinții și profesorii nu au reușit să aibă câștig de cauză, neputând lupta cu ceea ce le-a imprimat societatea în suflete (mass media, în special)! Copiii noștri sunt puțini care să mai vrea să conserve tradiția, s-o preia nealterată și s-o dea mai departe urmașilor (mai mulți sunt cei plecați din țară, care-i duc dorul…)! De aceea, din acest dureros considerent, familia și școala au o datorie mai grea ca în trecut. Tinerii trebuie conștientizați asupra valorii patrimoniului nostru, al unicității lui în lume! Asupra necesității reînvierii acestor obiceiuri care sucombă sau care chiar au murit, pentru unii, dar care fac parte din identitatea noastră spirituală și națională! Cu ea ,,defilăm’’, arhaică și ponegrită, în parte, cum este ea! Fie că suntem europeni- prin intrarea în U.E, fie fără! Tinerii noștri (care nu sunt mai răi ca cei dinaintea lor, neapărat!) trebuie să primească această zestre cu bucurie duhovnicească, pentru că sunt mesageri ai lui Hristos și apostoli în lume, deopotrivă, cât și români veritabili! Dragostea pentru colind trebuie să fie cu atât mai mare azi pe cât e de reală predarea Religiei în școlile românești, după 1989! Cu atât mai mult cu cât știm mai bine semnificația sărbătorilor noastre, îndeosebi a Crăciunului, despre care vorbim aici!
Chiar dacă ei sunt cumva răsplătiți pentru efortul depus la casele colindate, copiii trebuie învățați să se bucure pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce primesc. Pentru ceea ce oferă, nu pentru răsplata dorită! Ei trebuie sprijiniți în înțelegerea rostului colindului creștin și al atitudinii mesagerului Bisericii, care vestește multașteptata venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, spre mântuirea neamului omenesc.
Dincolo de remarca anterioară, aș vrea să punctez și un aspect pozitiv al vremurilor de azi. Și anume că repertoriul este mai bogat în cântări religioase, culmea, (sau nu?), colindele având mai totdeauna conținut religios, partea laică trecând în plan secundar. Ori asta se datorează prezenței orei de Religie în școli, în primul rând, pentru care trebuie să fim cu toții recunoscători: părinții, (majoritatea lor fără educație religioasă, îmbogățindu-și cunoașterea prin copilul său în înțelegerea mesajului religios), profesorii, pentru fidelitatea mesajului transmis și receptat la clasă!
Ceea ce mai pot adăuga este faptul că sunt și azi copii care sunt deasupra majorității amintite, altruiști și buni creștini. Am simțit din plin roadele muncii mele la catedră în momentul înregistrării CD–ului aferent cărții scrise, ca și bucuria manifestată în dorința achiziției cărții și CD-ului. Corala ,,Sfânta Filofteea’’, pe care am clădit-o în anul venirii mele la Dumitrești, în 2004, s-a bucurat de o atenție specială din partea mea, dar mi-a oferit și mulțumire sufletească, arătându-mi bucuria sinceră de pe chipurile elevilor mei, dornici să ducă mai departe tradiția și să colinde satele împreună cu mine.Totdeauna, colecta strânsă a luat calea ajutorului umanitar, către cei mai puțin ajutați de viață și de semeni: cei defavorizați. Și astfel, am învățat împreună că e mai bine a da decât a lua, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos. Și că e mai bine să strângi comori suflești, cerești, săvârșind fapte bune, decât comori lumești, materiale, pe care le mănâncă molia și rugina. Acum tot mai mulți dintre învățăceii mei cunosc rostul sintagmei biblice, adânc și scurt formulată de către călugărul evreu de la Mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, ca titlu pentru cartea sa: ,,Dăruind, vei dobândi!’’ Căci, în fond, asta înseamnă creștinismul, o dăruire perpetuă către aproapele, o deschidere solidară către toți semenii de lângă noi, nu doar către familie și rude! Iar praznicul Crăciunului așa a fost mereu considerat la români: o sărbătoare a sărbătorilor, un mare praznic al luminii și bucuriei și mai ales al darurilor! Iar darul cel mai de preț, nu trebuie uitat, nu este altul decât Domnul Iisus Hristos, Care a venit în lume pentru fiecare dintre noi, pentru salvarea noastră, pentru a Se jertfi necondiționat și de bunăvoie pentru toți oamenii, pe Masa Sfântului Altar, prin Sfânta Împărtășanie cuprinzând laolaltă întreg neamul românesc, dintotdeauna și de pretutindeni! De aceea, se cuvine mereu să primim în murmur de colindă creștinească bucuria nașterii Sale în lume: ,,Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!”
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, români, oriunde ne-am afla! Dar nu uitați, pâinea de acasă e mai bună, chiar dacă e mai puțină! Nicăieri nu ne vom simți ACASĂ mai mult decât o simțim pe pământ românesc! Urmașii voștri chiar au nevoie de voi! INTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, DAR NU DOAR DE CRĂCIUN!
Acesta a fost mesajul pe care l-am avut a transmite și cu ceva timp în urmă, în anul 2018, anul României Centenare: să fim uniți într-un cuget și o simțire și în privința transmiterii tradițiilor noastre în lume, tot așa cum au făcut-o în urmă cu 100 de ani strămoșii noștri, gândind la urmașii urmașilor lor!”
(fragmente din cartea ,,Bordești, plai de rugă și dor!”)
A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI! 