DATINI ȘI OBICEIURI STRĂMOȘEȘTI – A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI!

iunie 11, 2023iunie 11, 2023

,,E vremea rozelor… (ce mor?)”…

De curând, ortodocșii români au celebrat praznicul Rusaliilor, în fapt Pogorârea Sf. Duh și implicit întemeierea Bisericii Primare. A Bisericii fondate de Mântuitorul Hristos și de Apostolii Săi, care, ulterior, au plecat în toată lumea , vestind Evanghelia Domnului și ,,neamurilor”. Tradiția Bisericii a păstrat bucuria acestui mare eveniment istoric și printr-o serie de obiceiuri locale, care s-au impus în timp în toată creștinătatea.Unul este legat de însăși denumirea sărbătorii, care s-a asimilat unei alte sărbători, chiar dacă păgâne pe atunci-Rosalia, creștinul numind-o Rusalii, în traducere românească.Nu o să intru în semnificații și simbolistică, dar o să vorbesc astăzi despre roze, despre minunata floare de trandafir, care este o floare nobilă și mult cântată de poeți și muzicieni în artele lor. Pe de o parte cuvântul însuși, rosa, apoi generalizat- pt a indica specia florală în sine, adică de trandafiri, se știe că se referă la culoarea roșie, roz închis, etc. Ori roșu este și culoarea de pe steagul nostru al românilor! Iar această culoare este asociată jertfei! Așa se explică menținerea vechii denumiri păgâne, Rosalia-sărbătoarea trandafirilor, în tradiția cretinilor. Biserica s-a desăvârșit prin lucrarea Duhului Dumnezeiesc, care va continua misiunea Ei după înălțarea Domnului la Cer, prin Ucenici, asupra cărora S-a revărsat în ziua Cincezecimii, adică la 50 de zile după Învierea Domnului Hristos. Coborându-se vizibil, ca niște ,,limbi de foc” care au stat deasupra lor, pt a-i încredința și totodată a da autoritate și textului evanghelic descriptiv, ce se va scrie ulterior, Duhul Sfânt, a Treia persoană a Sfintei Treimi, este asociat cu frunza de nuc sau cu cea de tei, ca formă, dar continuă să facă referire la vechea sărbătoare a trandafirilor. Rosele, cu ghimpi, dar cu un parfum și o frumusețe aparte în flora pământului. Totodată, cum spuneam, trandafirul este considerat o floare nobilă dar și ,,floarea iubirii”, a jertfei. Și iată că avem și de ce să o considerăm astfel noi, creștinii! Dacă o raportăm la Jertfa Domnului Hristos, care S-a jertfit din iubire pt noi, e clar că nu i se potrivește mai bine o altă semnificație! El a pus bazele instituției Bisericii Creștine , prin Jertfa cea de bunăvoie marcată pe Crucea de pe Dealul Căpățânii, zis Golgota. Dar fără de conclucrarea omului, pt care El a venit pe pământ și a primit să se jertfească, aceasta NU POATE EXISTA ȘI FUNCȚIONA! Ori drumul inițiat de Mântuitorul Hristos a fost presărat cu multe jertfe ale celor ce L-au urmat pe calea Crucii, începând cu Apostolii. Ei au plecat în lume să formeze bisericile locale, încreștinând lumea păgână și fiind continuatorii lucrării începute de Dumnezeu-Fiul și ulterior de Mângâietorul, Duhul Sfânt ce S-a pogorât peste ei la praznicul Cincizecimii, întemeind Biserica Văzută.Pe care în chip nevăzut, pe Cruce, o întemeiase Domnul Hristos. Așadar, ziua Rosei devine ziua nașterii creștinismului, o zi plină de mireasma Duhului Sfânt, care a dat nu doar puterea Sa Apostolilor, ci și bucuria alegerii lor ca stâlpi de bază pt Biserica de mai târziu, mireasma darurilor dumnezeiești și iubirea dovedită de urmașii Domnului prin acceptarea Jertfei. Căci, cine nu știe află acum, Biserica s-a întemeiat chiar de la început pe Jertfă, pe vârsarea sângelui: întâi al lui Hristos, imediat al Apostolilor, apoi, veacuri la rând, pe sângele martirilor. Și cum s-ar potrivi mai bine a fi numită ziua de naștere a Bisericii Creștine, dincolo de denumirea evenimentului spiritual (Pogorârea Sf. Duh), dacă nu sărbătoarea Rusaliilor, a trandafirilor, a jertfei?!?

Spuneam că acest praznic s-a asimilat de fapt cu cel al sărbătorii păgâne, trandafirii înflorind toată vara și înmiresmând cărările noastre, în toată lumea creștină.

Obișnuim să împodobim sfintele lăcașuri cu trandafiri și frunze de tei, în amintirea marelui praznic creștin. Ducem la iconostase cele mai frumoase roze în această zi. Ne bucurăm de miresmele acestei minunate flori, o dăruim iubitelor și celor dragi ai noștri, o cântăm în versuri și ne bucurăm de tablouri celebre care redau imagini cu cele mai nobile flori-trandafirii!

Dar și rozele mor, cum spune Macedonski… ,,Mor în grădini și mor și-n mine/Și-au fost atât de viață pline,/Și azi se sting așa ușor …”

Dar sărbătoarea Rusaliilor este consacrată și cultului morților! În sâmbăta dinaintea praznicului (care e totdeauna o duminică!) este celebrată Biserica Triumfătoare , cei care au triumfat în viața cea pământească, cei adormipăți sau morți. Atunci se împodobesc cănile/oalele dăruite de pomană pt cei adormiți, cu flori de trandafir (și cireșe, cum e la noi la deal, la Bordești). A doua zi, în Duminica Pogorârii, împodobim și lăcașul sfințit, biserica, luând apoi acasă dimpreună cu florile de nuc sau de tei, binecuvântate de clerul slujitor, și trandafirii care au împodobit biserica, strângându-i de pe jos. În plus, nucul și teiul au efecte terapeutice, așa cum și Duhul Sfânt are, oferindu-ne darurile Sale, cu care ne simțim binecuvântați și având o viață …înmiresmată! Această zi este unică în calendar, ea fiind singura sărbătoare închintă celei de a Treia Persoane Dumnezeiești, Duhului Sfânt. Așa cum ziua următoare ei, a treia zi a Rusaliilor-cum o numesc românii în tradiția lor bogată, este singurul praznic închinat Sfintei Treimi, adică deopotrivă celor Trei Persoane Divine:Tatăl Ceresc cel Unul nevăzut, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Întrupat și Duhul Sfânt cel Unul Ziditor și Sfințitor în lume. Există UN singur Dumnezeu Întreit în Persoane, nu trei Dumnezei! Un singur Dumnezeu cu trei forme de manifestare, pe care ÎL aflăm în trei ipostaze….Dogma aceasta a Sfintei Treimi este anevoie de explicat și imposibil de înțeles, dacă nu ne lăsăm luminați de Dumnezeu ! De aceea, sarcina revine Bisericii, prin clerul slujitor, cinul monahal și apostolii cei din lume, învățătorii de altădată și profesorii de azi, care au darul învățătoresc și binecuvântarea dată de ierarhie, nu doar studiile necesare. Se cuvine să ne supunem învățăturii Bisericii și explicațiilor(exegezei) Sfinților Părinți, care au trudit foarte mult pt a fixa în scris dogmele Ei, lăsate Apostolilor mai întâi, apoi marilor Dascăli creștini, care au rămas pe linia dintâi , nealterată, a învățăturii Domnului Hristos și care nu s-au abătut către altele, greșite, ereziile pierzătoare de suflet.

Trecând însă la latura practică, acolo unde Tradiția Bisericii devine una cu tradiția și obiceiurile populare, amintesc aici faptul că trandafirii sunt folosiți efectiv în alimentație! Nu-i mâncăm ca atare, cum îi găsim, în stare proaspătă, dar ne amintim sfatul anticului Hipocrate, părintele medicinei, care ne-a îndemnat să facem ca alimentele să ne fie (și) medicamente și totodată să facem din leacuri, din plantele pământului, alimente vii, care să ne ofere principiile alimentare, suportul unei sănătați reale, lăsată de Dumnezeu la vedere.

Din păcate, abia când ne pierdem sănătatea trupului. abia atunci reconsiderăm îndemnul lui Hipocrate! Încercăm s-o redobândim când uneori e foarte târziu deja… Dacă vreți să știți ce fac eu cu trandafirii, vă spun! Multe! Dincolo de faptul că îi pun în fața tabloului mamei mele ca pe o jertfă de dragoste, mă folosesc de efectul lor terapeutic! Îi folosesc în obținerea produselor alimentare-dulceață de trandafiri (care, recunosc, nu mă dă pe spate!), șerbet, lichior de trandafiri și trandafirată, ulei de trandafiri și ceai de trandafiri. Dar nu numai! Îi folosesc și în obținerea produselor cosmetice, de igienă și întreținere corporală-ulei de trandafiri pt masaj, dar și pt săpun obținut la rece, șampon natural sau chiar parfum! Sunt începător în obținerea unor produse, dar doresc să intensific acest proces. Chiar dacă, după o vârstă, nu mai mâncăm prea mult dulce, reluăm tradiția veche a procesării pt a obține șerbet ori dulceață și, când avem în casă o țuică bună de prună facem trandafirată ori lichior! Pentru noi sau pt invitații noștri, pt rude și prieteni! Sincer, dulceața nu mi-a plăcut prea mult niciodată, datorită aspectului, a texturii petalelor-care rămân în produsul final, firește! Însă gustul e minunat! Dar mi-a plăcut un alt dulce, cu ,,ștaif”, cum ziceam în cartea mea despre Bordești, mai puțin făcut în satul meu natal, dar pe care eu l-am descoperit cu mare plăcere-ȘERBETUL DE TRANDAFIRI! Care mi-a și ieșit! Însă și mai mult folosesc uleiul obținut din trandafiri-în salate și în produse cosmetice (săpun, șampon, ulei pt masaj, parfum).

ÎN FINAL, DRAGII MEI, VĂ ÎNDEMN SĂ IUBIȚI TRANDAFIRII! IUBIȚI ROZELE, CARE, CHIAR DE NU AU O VIAȚA LUNGĂ, SUNT O FLOARE NOBILĂ ȘI SIMBOLIZEAZĂ IUBIREA! NU TRECEȚI PE LÂNGĂ ROZE NEPĂSĂTORI! FOLOSIȚI TOATE DARURILE TRANDAFIRILOR! ȘI DUCEȚI-I LA POALELE CRUCII DOMNULUI ȘI LA CĂPĂTÂIUL MORȚILOR VOȘTRI! SIGUR PARFUMUL LOR VA AJUNGE LA EI, DEODATĂ CU DRAGOSTEA CE LE-O PURTAȚI! TOT AȘA CUM DUHUL SFÂNT ADUCE MIRESME DIN LUMEA NEVĂZUTĂ NOUĂ!

VA IMBRATIȘEZ DE LA BORDEȘTI, DINTR- O ZONĂ ISTORICĂ A VRANCEI, CU UN BOGAT PARFUM DE TRANDAFIRI PE MÂINI, PE CARE I-AM CULES ȘI I-AM PUS LA USCAT, DEOCAMDATĂ! DOAMNE AJUTĂ!

februarie 11, 2023

VIN ,,MOȘII”! DE CE FACEM COLIVĂ?

Ei, pentru cei care nu și-au dat seama, încă, imaginile de mai sus reprezintă două farfurii cu colivă! Nu vă vine să credeți, nu-i așa? Par mai degrabă două picturi! Atâta simplitate se cere în pregătirea ei și totuși atâta artă în decorare, pentru a arăta astfel în stadiul final! Dar oare ce reprezintă coliva? Ce este acest ,,dulce’’ atât de cunoscut pentru noi, ortodocșii? Oare chiar ajută ea cu ceva sufletul mortului?

Influențați de unele teorii neortodoxe, și cu cugete egoiste uneori, unii ortodocși de-ai noștri dar… ,,neduși’’ la biserică…cum se zice-n popor pe bună dreptate, spun revoltați ori supărați pe tradiție: ,,Dar de ce să fac eu colivă…ce, mai mănâncă mortul?!”

Dacă e să luăm în seamă asemenea reacții ale unora și-ale altora, ne crucim și noi și ne punem, uneori, mâinile-n cap: ,,Vai, Doamne, că mulți…mai ai în Grădina Ta! Doar că unii…mai sar și gardul!’’Stupid! Și un copil de clasa I știe că cel ce a murit nu mai poate mânca! Apoi, dând coliva sau alte bucate altuia, viu, vedem și știm că acela o mănâncă, nu?

Pe de altă parte, omul credincios are convingerea că cel plecat nu este mort! El este viu prin sufletul său, cu care percepe realitatea noastră altfel, din alt spațiu și stare. Și oricum am da-o, el este viu în inimile celor rămași. Sufletul se bucură tot așa cum a făcut-o pe pământ, prin puterea sa, de sine stătătoare, chiar dacă atunci avea și satisfacția trupească, gustativă, asupra mâncării. Acum se bucură mai mult de iubirea pe care o vede la cei ce-l pomenesc și se roagă pt. el acum ,când el însuși nu mai poate face (nemaiavând trupul aici!).

Dar ce este coliva și la ce ajută ea cu adevărat? Haideți să aflăm amănunte din Tradiția Bisericii! Materia folosită în cultul morţilor este coliva, înainte de toate. Practica obţinerii colivei a început prin secolul al IV lea, după jumătate de veac după Sfântul Teodor Tiron, de numele căruia Tradiţia leagă practica colivei. Deşi la început coliva din grâu a servit ca hrană pentru creştinii îndemnaţi în vis de către Sfântul Teodor, mai apoi a început să se facă pentru pomenirea morţilor. Ea preînchipuia trupul mortului, dar era totodată şi expresia materială a credinţei în nemurirea sufletului şi în înviere. Legănarea colivei exprimă legătura celor vii cu cei morţi, dar ne aminteşte şi de gestul liturgic pe care-l fac preoţii la momentul Crezului, gest care aminteşte de cutremurul dinaintea Învierii Domnului. Dacă grâul capătă acest ,,simbol paulian” de ,,înviere”, de ,,nemurire”, după semnificaţia dată de Apostolul Pavel, dulciurile (zahărul, bomboanele, etc) sunt simboluri ale virtuţilor răposaţilor (ale Sfinţilor, îndeosebi). În unele zone, dulciurile împodobesc şi ,,pomul”, alături de fructe. Care pom (un copăcel sau o creangă, în fapt) ne aduce aminte de pomul cunoştinţei binelui şi răului şi de Rai.^[1]

Biblia arăta, prin Sfântul Pavel, Apostolul Domnului, că la biserică se ducea ,,colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de mai multe feluri”^[2], ca prinos lui Dumnezeu. Omul este ca o sămânţă îngropată în pământ, supusă putrezirii, pentru a putea rodi planta cea nouă. Tradiţia arată că din a doua jumătate a secolului al IV lea se face colivă din grâu, care se duce la biserică pentru sfinţire. Până atunci, se ducea pâine de grâu, măsline, orez, chiar brânză, toate alături de vin. Colăceii de astăzi sunt, practic, reminiscenţe ale cultului morţilor din acea vreme.

La Sfânta Liturghie se poate duce ca dar de pâine prescura, necesară Proscomidiei. Din ea se scot părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Sfântul Ioan Hrisostom, autor al unei Sfinte Liturghii, subliniază importanţa pomenirii numelui celor adormiţi la Sfânta Liturghie. Bunurile date sărmanilor nu pot echivala cu folosul liturghiei. Din această pricină, se ştie că pomenirea numelui la liturghie este cel mai de folos lucru făcut pentru aducerea aminte a celor dinaintea noastră, răposaţi în Domnul.

Se duc, de asemenea, lumânări şi tămâie, care se dau la altar ca daruri, alături de pomelnic. Despre simbolistica amănunţită a materiei folosită în rugăciunile pentru adormiţi vom face referire în cele ce urmează.

Vinul ne aminteşte de aromatele cu care a fost uns Trupul Mântuitorului. Totuşi, vinul se obţine din struguri şi devine materie liturgică, cu o simbolistică aparte. Rodul viţei de vie devine simbolul Sângelui Său, preînchipuit la Sfânta Jertfă. Vinul folosit în cultul morţilor se numeşte paos sau paus, în anumite zone ale ţării noastre. El se amestecă cu miere, ulei sau cu agheasmă şi are sensul de ,, odihnă” sau ,, moarte”.

Colacul, care în unele zone se numeşte ,,parastas”, însoţeşte coliva şi vinul. Fie că este un covrig împletit, fie un colac mare, împodobit cu diverse ornamente din aluat, colacul simbolizează tot trupul celui adormit. Felul în care este împletit şi împodobit cu cruci şi alte motive ne arată şi credinţa dar şi gustul artistic al ortodoxului român.

Zilele generale de pomenire, când pomenim pe toţi cei din neamul nostru, s-au stabilit a fi: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne), Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh), Moşii de toamnă (sâmbăta dinaintea praznicului Arhanghelilor Mihail şi Gavriil), primele 6 sâmbete ale Postului Mare, Joia Mare, Joia Înălţării (pentru eroi), Paştele Blajinilor, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătoru (pentru eroii căzuți în războaie), ziua hramului bisericii şi Ajunul Crăciunului (în unele zone).

,,Sâmbetele morţilor” sau aşa zisele ,,sâmbete ecumenice” ale Părinţilor sunt numite ,,Moşi” pentru că poporul, în general, numeşte părinţi sau moşi pe toţi răposaţi (ai lor sau străini). Ziua ,,Moşilor de iarnă” are meritul de a aduna laolaltă rugile pentru toţi moşii şi strămoşii noştri, cei din veac, inclusiv cei din Vechiul Testament (!), care nu s-au pregătit pentru întâlnirea cu Domnul Hristos. Atunci se pomenesc cei din neamul nostru, îndeosebi care au murit de moarte năprasnică, adesea, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, dar mai ales cei morţi în războaie.^[3] Ziua ,,Moşilor de vară” reiterează pomenirea lor, a tuturor strămoşilor din toate timpurile şi locurile, pentru ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh (ce urmează a se serba). Pe alocuri, oamenii credeau că sufletele morţilor părăseau mormintele în Joia Mare şi reveneau după 50 de zile, în Sâmbăta Rusaliilor. De aceea, ei căutau să îmbuneze sufletele morţilor, ca ele să se întoarcă fără incidente, punând crengi de tei prin gospodărie şi la morminte. Tot cu acest gând făceau pomeni de proporţii, împărţind vase de lut cu linguri de lemn şi cofe de lemn. Acest obicei se practică şi azi, femeile împărţind dis de dimineaţă farfurii cu bucate şi căni sau cofere cu vin sau apă ori lapte, împodobindu-le toartele cu flori sau fructe mici de sezon. Apoi se obişnuieşte să se meargă la biserică, unde se face praznic lângă mormintele curăţate şi împodobite din timp ( ca de pildă în Bucovina)^[4].

Sărbătoarea zisă ,,Paştele Blajinilor” provine din Biserica Rusă.^[5] Ea se prăznuieşte fie luni sau marţi după Duminica Tomii, fie chiar în această zi, în Banat, dar şi în zilele de luni ori marţi din Săptămâna Luminată (de pildă la noi, în Vrancea). Această zi e o zi de bucurie pentru pomenirea celor fericiţi (de unde denumirea de Blajini), întâmpinaţi cu salutul de bucurie ,,Hristos a înviat!” şi cu ouă roşii şi cozonac.

Eroii morţi în războaie sunt pomeniţi şi la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, ca şi-n sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, fiind cinstiţi ca şi mucenicii.

În Joia Mare răposaţii sunt chemaţii şi ei să ia parte la Cina cea de Taină, deşi vechile canoane se pare că opreau a se face colivă atunci.

În primele şase sâmbete din Postul Mare se poartă prescuri (sau capete) în anumite zone ale ţării, iar în ,,sâmbăta lui Lazăr” se iese la cimitir, în amintirea drumului făcut de Mântuitorul spre a-l învia pe prietenul său Lazăr.

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte ,,Ziua eroilor” deopotrivă cu Înălţarea Domnului la Cer, în chip simbolic, dorind ca sufletele celor ce s-au jertfit pentru neam şi ţară să se înalţe la Domnul, în slava cerească, precum martirii de odinioară.

Anual, la noi în liceu, un grup de profesori din aria curriculară ,,Om si Societate”, de regulă din Catedra de Istorie si cea de Religie, și-au dat mâna pentru a colabora în realizarea unor acțiuni menite cinstirii eroilor neamului. Pe rând, elevii au mers la monumentele din comuna Dumitrești și la câte o biserică pentru a participa la ceremonia obștească, depunând coroane de flori, făcute de mâinile lor adesea, și susținând activități artistice.

Pe timpul pandemiei, în anii 2020 și 2021, ne-au lipsit mult asemenea acțiuni de suflet, cu toții simțindu-ne mai săraci sufletește! În primăvara lui 2020, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, bisericile au fost închise, neputând participa nici măcar la slujba Învierii! Un lucru grav! Nu s-a întâmplat acest lucru nici măcar în perioada comunistă! Pentru creștinii practicanți asta a cântărit foarte mult! Lumea a fost dezorientată, temătoare, iar preoții au slujit singuri, cu lacrimile șiroind pe obraji!

Anul acesta ne-am întors cu tot sufletul la dangătul clopotului, care se face auzit tot mai tare…Scriam într-o monografie personală, lansată în 2021 la Bordești, locul meu natal, în cadrul simpozionului anual, că …,,Frumusețile naturale, atât de diversificate la noi, acasă, în România mileniului trei, niciunde nu există în lume, chiar și așa nepuse total în valoare! Munții, Dunărea și Marea Neagră fac din acest tărâm carpato-danubiano-pontic un loc drag sufletului, de istorie milenară și de vis totodată pentru cei ce pun piciorul aici. Cu adevărat, un plai de rugă și de dor! De rugă, pentru că nicăieri în lume nu se aude dangătul clopotului bisericii străbune mai clar ca aici, tărâmul celor peste 18.000 de biserici! Și de dor, pentru că nicăieri în lume nu există mai mult dor și drag de patria strămoșească și neamul cel binecuvântat al moldovenilor lui Ștefan cel Sfânt, al valahilor martirului Constantin Brâncoveanu și al moților lui Horea, Cloșca și Crișan! Niciunde în afara țărișoarei noastre nu există o tradiție milenară a poporului atât de bogată, dar mai ales căldura cu care și-au primit oaspeții ce le-au călcat pragul urmașii lui Mircea cel Bătrân…

Cultura noastră este considerată unică în lume! În ea se îngemănează valorile materiale cu cele spirituale într-o formă unică, poporul nostru fiind singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. Identitatea românească a fost formată pe fundamentul unui amestec de elemente dacice și romane, cum bine știm, dar cu influența altor popoare, în timp (ca popoare slave, francez, german!). Cultura populară este identitatea noastră și izvorul atâtor creații de artă modernă, o adevărată enciclopedie a vieții la țară! Iar tradiția este partea activă a cunoașterii prin cultură. Patrimoniul nostru are un rol esențial în dezvoltarea culturală, socială și economică a țării”.

Scriam că ,,sunt mândră că m-am născut pe aceste plaiuri de rugă și de dor de la Curbura Carpaților! Sunt mândră că m-am născut aici și că am rămas (aici) să trec <<pe lângă plopii fără soț>> ai lui Eminescu, că am tenacitatea să măsor când și când <<coloana Infinitului>> lui Brâncuși și că mă afund adesea în liniștea sfintelor lăcașuri întâlnite în <<Descriptio Moldavae” a lui Dimitrie Cantemir! >>(…) Și… ,,de-ar fi să mă mai nasc o dată, tot aici aș vrea să fie… și tot în casa părinților mei, oameni simpli dar verticali, care m-au învățat că <<fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în țara mea>>!” Care m-au învățat să duc cu mine pretutindeni iubirea pentru locurile mele natale și pentru oamenii locului…Dar mai ales mi-au spus că fiecare om, cât trăiește sub soare, trebuie să dea valoare locului străbunilor lui, punându-se în slujba oamenilor și readucându-l pe buzele tuturor…!” Pentru că, dragii mei, așa cum spun și versurile unui cântec, devenit ca și un imn național pentru ortodocșii români,… ,,Avem o țară unde au stăpânit odată/Vitejii daci, bărbați nemuritori… ” Avem un pământ sfânt și un neam jertfitor, a cărui vină a fost că ascultând de Dumnezeu ,,Ortodoxia a iubit” …Exact așa cum am spus-o în biserica din Giurcari (Dumitrești) anul acesta, exact asta cred și eu: că eroii sunt icoana neamului nostru românesc, la care nu trebuie nicicând a uita să ne închinăm! Eroii sunt martirii credinței, pe care au apărat-o cu prețul vieții împotriva unor neamuri străine, cotropitoare! Ei sunt aidoma Sfinților martiri de la începuturile creștinismului. De aceea sărbătorim fără a sta pe gânduri moartea lor ca pe o renaștere spirituală, ca pe o înălțare la Cer aidoma înălțării Domnului Hristos! Și aici aflăm laolaltă toți eroii căzuți în toate războaiele vremii, inclusiv pe eroii din perioada comunistă, care au fost aruncați în temnițe și apoi în gropi comune! ,,Avem un Rai de Sfinți, în temniți dați la moarte,/ Și aruncați în groapă neștiuți/ Dar astăzi dând pământul la o parte/Ies Moaște Sfinte-n zeghe grea de deținuți.”

(fragmente din lucrarea de grad didactic I, preluate în revista școlară ,,Învățăcelul”)

[1] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgică, p.380;

[2] Sf. Simeon al Tesalonicului, Scrieri, apud Benedict Aghioritul, op. cit, pp. 30-31;

[3] Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi. Acatistul celor adormiţi, Editura Anestis, p.23;

[4] Cf. Adrian Cocoşilă, pe site-ul. www,crestinorodox.ro;

[5] Cf. S.A. Arhanghelow

februarie 7, 2023

SĂPUNUL LA RECE, UN NOU MEȘTEȘUG

Cel mai folosit produs pentru spălat a fost și rămâne săpunul. Din păcate, femeia de azi nu doar că nu se mai străduiește să obțină ea însăși săpunul, în casă, pe cale naturală, ci privește cu detașare săpunul de casă, cumpărând cele mai parfumate săpunuri din magazine. Și nici măcar nu realizează cum se intoxică zilnic cu atâtea substanțe chimice aflate în compoziția lui! Ori, dacă-i dă vreo bucată o băbuță ce încă mai prepară acasă săpun, îl consieră a fi de rufe…sau nici măcar rufele nu le mai spală cu el. De aceea, vă voi da rețeta clasică de săpun de casă al mamei, care și azi, la cei 85 de ani, mai face astfel de săpun, uneori chiar pentru alte vecine. Dar vă voi da și câteva dintre rețetele mele, realizate și consumate de noi și de alții, de aproape 2 ani. Uitându-vă la fotografiile din anexe știu că veți spune:,,Uite că se poate!” Iar dacă veți evalua riscurile majore potențiale din viața cotidiană, vă veți îngrozi și-mi veți da dreptate. Veți spune că se merită puțin efort depus în lupta pentru sănătate și viață, cele două daruri dumnezeiești, pentru care, cândva, chiar vom da și un răspuns asupra felului în care le-am folosit.

În anul dinaintea pandemiei, la simpozion, în cadrul expoziției ACASSA, m-am prezentat cu câteva rețete de săpunuri obținute la rece, personal, dar nu după rețete copiate de pe internet, ci după rețete proprii, realizate după cunoștințele mele despre plante, ca să pot obține beneficii maxime asupra sănătății. Studiind binișor problema cosmeticelor…de pe vremea bunicii, dar și de prin cărți de medicină naturistă ori de cosmetice naturale, obținute în casă, am concluzionat că este imperios necesar să schimb gama de produse cosmetice, tocmai datorită pericolului lor tot mai mare asupra sănătății…Poate părea greu să te îndepărtezi de aceste cuceriri ale științei, de care, din păcate, depinzi! Dar, credeți-mă, cine le înțelege pericolul, mai ales asupra copiilor, nu va mai sta cu mâinile în sân, ci va schimba acest lucru atât de important din viața omului contemporan!

Și pentru că am vorbit despre toxicitate, nu aș trece la rețete, înainte să vă înșir o listă de substanțe chimice toxice găsite în produsele noastre de zi cu zi! Ori, chiar în asta stă diferența dintre săpunul bunicii, cu care ne spălam pe cap, corp și pe mâini, și cosmeticele din vremea noastră, atât de frumos mirositoare și estetice, dar atât de toxice. Deja ați văzut scris pe unele produse mesaje ca: ,,Fără parabeni”…,,Fără silicon!” Sau ,,fără coloranți si conservanți sintetici!” Așadar, unii producători au văzut care sunt tendințele pieții, am văzut că oamenii se trezesc și înțeleg nevoia de natural, de organic, de…bio (vezi reclama cu : bio-vaca, bio-brânza…bio-bâzâie…)! Pricep tot mai mult că trebuie să ia atitudine, sloganul ,,Clientul nostru, stăpânul nostru!” nemaifiind suficient, nemaifind o garanție. Așa că veți întâlni destui farmaciști, naturopați și nu numai, care produc tot felul de produse cosmetice naturale. Doar că unele nu sunt 100% naturale și, în plus, sunt scumpe (chiar dacă justificat). Și atunci trebuie regândită atitudinea comportamentală față de achiziția cosmeticelor de pe piață. În doar 2 ore poți avea săpunul tău, șamponul și pasta ta de dinți, după cum vrei și ai tu nevoie, cu cheltuieli mult mai mici. Sau poate nu, dar cu garanția și satisfacția personală maximă, credeți-mă! Am experimentat și știu asta personal, de ani buni!

Categoriile de substanțe toxice cele mai populare, în afara celor de sus, generic numite, mai sunt: mineral oil, petroleum jelly, dioxină, parafină, PG-propilenglicol, PEG-polietilenglicol, formaldehidă, metale grele (mercur, aluminiu, plumb, ș.a), denumiri/produse combinate cu sufixul metyl, butyl sau propyl, isobutylparaben, dimeticonă, ciclometiconă, ftalați- DEP, DBP, DEA, TEA, MEA, SLS, SLES, lauril sulfat de sodiu, stabilizator de ph, agent anticalcar, ș.a.

Rețeta clasică de săpun obținut la cald, prin fierbere, este redată în cele ce urmează. În funcție de cantitatea de grăsime folosită (untură, de regulă), vom avea un raport de 4:1. De exemplu, la 8-10 de kg de untură vom folosi 2-2,5 kg de sodă caustică (hidroxid de sodiu) de puritate mai mică (cea găsită la piață, în mod curent). Se topește untura, apoi se adaugă treptat soda în apă (4-5 litri apă), cu mare atenție și se pun la foc împreună, într-un ceaun mai mare. Mai târziu se adaugă plante medicinale, de regulă izmă (mentă) și pelin, sau lămâiță (numită și melissa sau roiniță), care vor rămâne pe fundul vasului, cu restul de apă, amestec numit vrecie. Când se alege grăsimea deasupra și se solidifică, săpunul este gata. Se acoperă și se lasă până a doua zi, când se taie calupuri, care se vor usca mai multe săptămâni la rând. Vrecia se folosea la spălat preșuri sau curățat divese oale. Bineînțeles, asta este rețeta clasică. Dar, după timpuri și după personalitatea omului, creativitatea își poate spune cuvântul, diversificând acest sortiment clasic de săpun la cald. În loc de apă, poți face o infuzie sau un decoct concentrat de tei, gălbenele. Poți să nu lași plantele în ceaun, ele fiind mai inestetice! Doar strecori infuzia (ceaiul). Pe lângă mentă și pelin, se mai pune urzică sau lămâiță, pentru mirosul ei puternic, dacă vrei ca săpunul să fie mai verde. Dacă îl vrei mai alb, nu pui plante, ci doar esențe pentru miros, adică uleiuri esențiale puternice, ce se adaugă la final! Și ceva bicarbonat de sodiu.

Săpun obținut la rece (fără foc)

Dragi gospodine, un săpun la îndemâna voastră este cel care se face cu orice materii prime aveți în casă, nu-i așa? Da, dar măcar să fie naturale! Așadar, vă dezvălui o rețetă de bază pentru săpunul la rece, pe care o poate face oricine. Vă revine sarcina de a o adapta, cu riscurile de rigoare (dacă nu urmați propriu zis o rețetă anume!), dar cu plăcerea…inovației proprii! Deci, la orice rețetă aveți nevoie de circa 150 g de sodă caustică de puritate mai mare (preferabil pură 98%), 1 l ulei, o cană apă, 20-30 ml ulei esențial, cel puțin.

Chiar dacă nu vor avea miresme care să reziste mult în timp (acestea costă cu cât sunt mai concentrate și de firmă), săpunurile preparate în casă nu au fenoli, parabeni, silicon și alte ingrediente chimice care să afecteze sănătatea. Ele sunt naturale și medicinale, ca atare având efecte benefice asupra corpului și chiar…a minții, relaxându-ne! Înainte de toate, trebuie folosite materii naturale, de calitate, de pildă uleiurile să fie presate la rece, preferabil. În lipsă, puțeți folosi orice ulei, chiar și numai de floarea soarelui sau untură de porc! Ba chiar și pe cele râncede și rezultate de la prăjit! Dar eu am folosit ce am spus. Nu aș face pentru față un săpun cu ulei rânced! Dar ar merge pentru rufe, covoare, ș.a.! În funcție de materiile prime, de coloranții și uleiurile esențiale folosite (de uz extern, nu neapărat intern!), de combinarea cantităților, nu întotdeauna săpunul va ieși la fel, firește! Nu se comportă identic! Odată se usucă mai repede, odată e mai parfumat, odată mai decolorat. Dar, indiferent cum arată, important e să fie natural, organic, dacă se poate. Și să înlocuiască pe cel din comerț, atât de agresiv pentru ficat, în primul rând. Cu timpul, repetând figura, veți vedea cât e de simplu și va deveni o artă, nu doar o necesitate folosirea lor. Poate credeți că soda caustică e atât de toxică…și vă întrebați dacă nu putem face fără ea? Și eu m-am întrebat, dar am găsit răspunsul studiind: soda se transformă în glicerină, fără efecte negative, zic mulți, dimpotrivă! Și dacă ar avea (pentru că și eu am încă o mică rezervă…), ceea ce obținem noi înșine nu ar avea și alte componente periculoase pentru noi, cel mult una: soda caustică.

Regulile esențiale de urmat în obținerea săpunului la rece sunt următoarele:

-e nevoie de un blender vertical, de cutii diverse (în loc de forme speciale), cântar electronic, vase de obținut;

-trebuie lucrat cu mănuși, ochelari de protecție și…foarte rapid;

-e de preferat să lăsați compoziția mai moale (de consistența checului), la turnare;

-facem proba mâinii pentru temperatura uleiurilor (adică să fie puțin mai călduț decât 37 grade, temperatura mâinii);

-punem soda caustică (hidroxid de sodiu de puritate 98%!!!, nu din cea folosită la cald, de bunica!) în apă, foarte atent, nu invers! Treptat, nu toată odată, dizolvând-o (atenție, arde!), cu mare atenție (de preferat cu mănuși și cu ochelari!);

Cantitățile sunt: 150g (145-147g, de fapt) sodă caustică la 1 l uleiuri, temperatura sodei trebuie să fie doar cu maxim 10 grade mai mare decât cea a uleiurilor (deci se mai lasă la răcit puțin);

– uleiurile, (în combinația dorită) trebuie încălzite (mai ales cele solide- de cocos și palmier) pe baie marină (nu le topim direct pe foc!), de se poate, sau la microunde și trebuie lucrat repede;

-pui soluția de sodă peste ulei, nu invers, și mixezi atent;

-pentru un miros puternic, pui undeva la 50 ml uleiuri esențiale la 1 l ulei, dar la final, treptat (în timp, mirosul se mai șterge), cumpărate de pe internet sau din plafar/etc;

-poți pune și flori uscate de lavandă, frunze trandafir, etc, polen, mac, ca și resturi de altă dată de la săpun, de altă culoare, pentru a da nuanțe diferite, sau coajă de portocală sau lămâie, mandarină, grefă- rase-care sunt de efect, dar nu totdeauna de dorit (le găsești prin chiuvetă, la fel ca și condimentele…);

– trebuie experiență, pentru a nu lăsa goluri în interiorul săpunului- de aceea, după ce torni în formă compoziția lovești bine forma de o masă/blat, să nu rămână goluri, iar deasupra netezești cu o spatulă (lingură) cât poți de bine; ba chiar trebuie folosit alcool, pulverizând atât forma de săpun, cât și suprafețele (mai ales dacă pui mai multe straturi, de culori diferite!);

-tai săpunul (dacă e turnat în formă mare!) sau îl scoți din formă după 1-2 zile, după cum se întărește forma și se debavurează resturile (se rotunjesc marginile) cu un curățitor de legume;

-se lasă la uscat cel puțin 2 săptămâni, la aer undeva, în lădițe uscate, eventual agățate sus, apoi poți folosi; dar, reține, cu cât e mai uscat, cu atât va ține mai mult!;

-se păstrează bine în pungi de hârtie (ambalat individual, spre a-și păstra aroma!);

Obs. Uleiurile deschise la culoare fac ca săpunul să fie mai alb (cel de cocos, palmier, chiar și untura), dar, pentru o culoare deschisă, albă, poți pune și dioxid de titan (2 linguri dioxid titan la 1 l uleiuri), și chiar lapte dulce, în loc de apă. Pentru colorat, eu folosesc doar ingrediente naturale, precum curcuma, scorțișoară, argilă de diverse culori, pudră de orz verde, praf de roșcove (carob), curry, boia, cafea, colorantul dizolvându-se fie în alcool, fie în ulei. Se pot folosi și sucuri extrase de la sfeclă roșie, varză roșie, cătină, porumbe, struguri negri, morcov, dar puse la sfârșit, fiind mai instabile și prezentând riscul decolorării sub acțiunea soluției de sodă (n.n- mi s-a întâmplat!); sau poți, mai întâi, scădea bine sucul, la foc mic, pentru a obține un colorant stabil (frunze de lobodă roșie, de pildă!) și-l pui la final;

-pentru ca săpunul să facă mai multă spumă, la spălat, se pune ulei de ricin, neapărat! Pentru a nu face bule, se folosește acid stearic sau alcool, cum am sugerat deja, pus într-un recipient perforat, cu care se stropește compoziția cel puțin la suprafață, sau într-unul cu dispersor, refolosit!

Notă : toate săpunurile care au culori foarte vii, ce nu se pot obține din plante sau fructe/legume și fără sodă caustică!, NU SUNT NATURALE 100%, evident! Dacă veți vedea așa ceva, veți ști! Acesta este primul test, testul organoleptic, al simțurilor. Nu vă lăsați păcăliți de culoare și miros! Mirosul îl poți obține cu uleiuri esențiale, extrase din plante. Dar un miros persistent la un preț mic, nu veți găsi, pentru că nu există așa ceva! Un săpun la 2-3 lei este clar că are o formulă chimică, nu una naturală! Și e obținut în serie, nu ca unicat!

Reteța 1.săpun de liliac

150 g sodă caustică, 1l uleiuri, asociate cum vreți, o cană mare de apă, 20-30 ml ulei esențial de liliac, un sfert de linguriță de argilă roșie. Mi-a plăcut mult cum mi-a ieșit. L-am turnat în forme de floare. Obs. Nu vă speriați dacă la spălat argila se va dizolva! E firesc ca acel praf să se regăsească în conținut!

Reteta 2. săpun de cătină cu eucalipt

700-800ml ulei, restul de 200-300 ml pui ulei de cătină, cumpărat de la plafar sau obținut în casă, prin macerarea boabelor de cătină în ulei de măsline; 150 g sodă, o cană infuzie cătină sau gălbenele, puțin turmeric/curry pentru culoare, 30 ml ulei esențial de eucalipt (sau de portocală, în lipsă);

februarie 6, 2023

Pastele la români

În legătură cu tradițiile pascale, pregătirea cozonacului era un adevărat meșteșug, în care se antrenau mai multe surate. Acest lucru îmi aduce aminte și azi de faptul că era pe atunci o comunitate de tip frățească, ceea ce azi aproape a dispărut. Femeile se ajutau la cozonaci câte două-trei pe zi, pentru a coace la cuptoarele făcute în curte, pe vatră-cum le zicea, făcute special pentru cozonaci. Cea care avea un astfel de cuptor mare era preocupată să-și sprijine vecinele câte 2-3 zile la rând, dacă nu mai mult. Când nu aveai cuptor, depindeai de cel ce avea, cu care trebuia să te rânduiești cumva, în funcție de celelalte gospodine. Când, în sfârșit, te-ai ambiționat și ai investit într-unul, erai într-o vânzoleală continuă toată Săptămâna Patimilor. Iar noi, copiii, supuși la…tortură! Îmi aduc și acum aminte de mireasma care-mi gâdila nările și mă făcea să salivez. Uneori, vecinele care coceau la noi la cuptor ne lăsau câte un cozonăcel într-o tigăiță mai mică, făcut din coca rămasă, și căruia nu-i prea rezistam. Mama încerca să-l pună sub cheie, cum ziceam, să ,,nu ne spurce’’ și-n ,,Stămâna Mare”, dar de cele mai multe ori găseam cheia și cozonacii. Dacă tata era în acea zi acasă, aveam și noi, copiii, undă verde la cozonac, căci o certa pe mama:,,Lasă copchiii să mănânci…ci vrei, să le pui botnițî?! S-or faci ei mari și-or înțelegi mai târziu! Iar mie, dacă tot îmi dai, dă-mi atuncea cald, când miroasi toată bătătura! Și puni mai mult maclavaiț de-ăla înăuntru…ori mănânc, ori nu mai mănânc!”

Mi-aduc aminte însă că nu era un cozonac foarte crescut ca acum, din câte realizez azi, fiind vorba de un grâu nemodificat genetic atunci, respectiv de o făină cu puțin gluten, care nu prea creștea.

Cât despre ouă, niciodată nu le făceam altfel decât roșii. Ouăle ,,le înroșeam’’, ăsta era termenul, nu le vopseam ca acum, galbene, verzi, albastre, ba și sidefate! Doar dacă le încondeiam cu condei (dar la noi, eu nu am prins o tradiție bine închegată, ca în zona de munte, unde se mai păstrează și azi!) ieșeau și cu alb-gălbui pe alocuri. La noi în zonă se făceau cu ciorapul: puneam frunzulițe de flori diverse peste oul umed și înfășuram strâns în ciorapul ce-l legam bine la capete. Îmi aduc aminte că mama s-a trudit odată cu un condei, dar tehnica cerea experiență și răbdare, mai ales că ceara trebuia ținută pe baia de aburi, să fie caldă. Ori, lipsa acestui obicei și-a spus cuvântul:condeiul era gros, liniile trasate așijderea! Ca profesor, mult mai târziu, am învățat să folosesc condeiul de la mocăncuțele mele, am și pictat sau desenat ouăle înroșite, dar acasă, de ani buni, fac doar ouă roșii și în ciorap, cu foi de ceapă (fierte în colorant verde), care sunt de o frumusețe rară, fiecare parcă având un alt model.

Nu-mi amintesc dacă totdeauna în Joia Mare s-a mers la biserică cu coliva, la liturghie, ca în ultimii 30 de ani! Unii zic că nu…Dar seara, la Denia celor 12 Evanghelii, se umplea sfântul locaș! Vinerea era zi de post negru, aspru, înroșeam ouăle și făceam o parte dintre mâncăruri, de preferat din carne de miel. Dacă nu era miel, atunci era un ied, sau, la nevoie, făceam bucate din pasăre sau porc. Regina sărbătorii din familia mea era plăcinta de gighir, care era preferata tatei, și se făcea în prapurul mielului, din măruntaie, ceapă verde și verdeață, usturoi, cu ouă și puțină făină. Uneori, se mai rupea câte puțin prapurul, spre părerea mea de rău, care îmi vedeam truda risipită…Făceam sarmale, friptură, ciorbă, uneori salată de boeuf, chiftele și alte aperitive. Mai târziu, am început să umplem ouă cu maioneză sau diverse alte umpluturi: pateu, sardele, cașcaval. Pe lângă regalul cozonac, dulciurile erau formate de prăjituri precum chec, plăcinte (cu brânză sărată și orez, la cuptor), faguri și nuci umplute sau prăjituri cu foi. Acestea erau cele mai des pregătite de gospodinele noastre bordeștence.

Curățenia casei, a curții și a grădinii era un obicei foarte riguros, de la care gospodinele nu abdicau. Oricât ar fi fost de ocupate! Căci începeau muncile la vie, era nevoie de pus în grădină ceapa, bobul, fasolea, etc. Se văruiau gărduțurile din curte, trunchiul pomilor și podețul de la poartă.

Era important obiceiul înnoirii copiilor, îndeosebi, părinții cumpărând de Paște hăinuțe și pantofi. Cu adevărat, nu era Paște să nu ni se cumpere ceva de îmbrăcat măcar, oricât de bun fusese sau nu anul agricol anterior. Și nimeni nu știa, pe atunci, povestea…iepurașului de Paști…cu care familia modernă este intoxicată insistent astăzi de mass media…Și, sincer, cred că nici…dor nu ne-a fost!, ca s-o spunem pe-aia dreaptă!

Sâmbăta era mereu de făcut câte ceva, până-n seară târziu, multe retușuri la diferite treburi făcute în grabă, așa că niciodată nu aveam timp să ațipim puțin până la sujba învierii, ca să putem lua pasca imediat când veneam de la slujbă. Mai târziu, aveam să simt altfel acea așteptare de sâmbâta, în care Domnul Hristos este în pântecele creației Sale. În aprilie 1989, pe când aveam 20 de ani, a murit tata, așa că de atunci s-au îndesit drumurile mele către biserică și am început să străbat conștient calea Crucii, către pogorârea dimpreună cu Domnul Iisus la iad și izbânda Sa asupra morții.

Cum mama cântase la strană dintotdeauna, lucru pe care l-am tot repetat, cu ocazia marilor sărbători, nu puteam decât s-o secondăm și noi, fetele ei dragi. La început mai timid, apoi cu convingere și fermitate.

Revenind la slujba învierii, aici ne întâlneam cu câteva obiceiuri păgâne, rămase în lumea satului până azi. Se punea spre păstrare lumânarea care arsese noaptea (ca s-o aprinzi dacă bătea piatra sau pățea cineva vreo spaimă). Un ou roșu se băga într-o cană cu apă și, după ce lua toată lumea pasca, și cei ce au postit și cei ce nu postiseră, ne spălam pe față, ca să ,,plesnim de sănătate’’, să fim roșii la față precum oul înroșit. Mergeam apoi cu împărțit la rude, fini și vecini, prilej cu care adulții își vizitau casele și gospodăriile, își arătau animalele, cât au crescut porcii, mândria și bogăția cămării bordeșteanului, iar copiii se zbeguiau. Lunea se ieșea la morminte cu ouă și cozonac, ca și acum.

Dar, noi, cei tineri, a doua zi mergeam la iarbă verde, de regulă la monument sau pe heleșteu, luând și caprele la păscut. Ne odihneam, dar mai ales jucam cărți sau volei ori măgarul grecesc.

Astăzi, în vreme de libertate, constat că e o situație contrară…că e prea multă libertate! Libertinaj, e cuvântul ce s-ar potrivi mai bine! ,,Desfrânata Babilonului” e tot acolo, metaforic vorbind. Poate mai desfrânată ca niciodată! Deschiderea granițelor a echivalat cu a aduce ,,dumnezei străini’’ în pământul lui Zamolxis. Ideologii și practici străine ortodoxiei milenare: yoga și religii orientale, antroposofie, teosofie, satanism. În virtutea inerției, româncuțele noastre aduc acasă bărbați străini, de alte religii și orientări, cu impact social și religios evident…România devine, pe alocuri, un mic Babilon…Aproape că nu mai putem vorbi aceeași limbă a străbunilor noștri, unii cu alții…(oare, doar pentru că engleza e la modă și a răpit locul rusei sau francezei…?) Mult formalism, dar îngropând fondul. Valori înmormântate sub pământul unor ideologii străine, sub pretextul unificării comerciale și militare (UE, NATO…)…și, în curând, spirituale (?)…care să ne aducă prosperitatea și egalitatea…În fapt, o Nouă Ordine Mondială și o îndepărtare de ceea ce este al neamului nostru…

Din păcate, toate aceste schimbări au ecou în sufletele contemporanilor. Copiii de azi nu-și prea mai conștientizează originile, nu-și mai știu istoria! Poate și pentru motivul că li s-a spus că a fost falsificată…Nu-și mai recunosc bunicii și străbunicii! Nu îi mai cinstesc cum se cuvine! Ba mulți se rușinează cu ei! Cred cu desăvârșire că acum e momentul să ne ridicăm…cum zicea Radu Gyr, în poezia pentru care a fost condamnat la temniță comunistă: ,,Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane…!” Dacă tot auzim zilnic sloganul mediei moderne: ,,România, trezește-te!” Dar, se pare, că încă nu strigă suficient de tare, căci noi încă mai dormim! Cred că suntem prea obosiți…(Oare din cauza telefoniei mobile și a internetului? Sau a școlii on-line? Mă întreb și eu, încă nu știu foarte sigur…)

Personal, eu încă mai cred în poporul meu, în trezirea spirituală a românilor din acest somn amăgitor, spre care ne ademenește Vestul, cu confortul și dorința lui de înavuțire, un alt satan biblic, cu un alt chip decât cel edenic…Și nu spun asta pe motiv că aș fi împotriva cuceririlor științifice, a progresului contemporan! Chiar dacă aud des spunându-se că românii au fost mereu cârcotași, eu știu că asta este o neputință a firii, o atitudine a …vremurilor. Mai știu că românul a fost mereu vertical, iubitor de neam și de Dumnezeu, jertfitor, cu frică de Cel de Sus și cu rușine de oameni. Că a știut dintotdeauna care sunt tradițiile puse în legătură cu obiceiurile locului, cu cusăturile și împletiturile, cu purtarea costumelor populare măcar ocazinal, participarea la întreceri și concursuri folclorice, obiceiurile legate de începutul și sfârșitul vieții, datinile legate de nunta satului, despre toate acestea ce fac parte din tezaurul satului românesc. E momentul să ne întoarcem cu toții mai mult către modelul bordeșteanului care s-a identificat cu românul încreștinat de la origini! Spre o viață tihnită, în mijlocul naturii, către o viață mai sănătoasă, care este asaltată azi tot mai mult de consumism și acumulare, de alimente impuse consumului, care creează dependență și duc la dezechilibre grave în sănătate și la așa zisele boli ale civilizației, precum obezitatea, afecțiunile cardiovasculare, diabetul, cancerul…Țăranul trebuie să se întoarcă la consumul casnic și la munca propriului pământ, dacă vrea sănătate și viață lungă, așa cum au făcut-o și strămoșii lui. La o viață așa cum i-a fost oferită de Creatorul său: stăpânind natura și beneficiind de roadele ei în siguranță. Sigur că, în condițiile industrializării și dezvoltării schimbului comercial din perioada contemporană, lucrurile s-au schimbat, au avansat azi…Dar măcar uneori sau în unele privințe putem reveni la obârșie! Putem consuma ceea ce credem că este sigur: adică ceea ce producem noi înșine! Legume și fructe proaspete, iar la nevoie, congelate și transformate în gemuri și dulcețuri, ș.a. Sau chiar și numai purtând o ie (la blugii americani, sâc!!!) sau măcar un fular lucrat manual lângă o haină șic! (fie ea și second hand, made in Germania!)!!! Nu mai putem fi azi exact ca bunicii noștri, poate nici vestimentar, nici pe linia obiceiurilor transmise oral din tată-n fiu. Dar măcar îi putem imita ca trăire! Ca simțire românească și mai ales creștinească! Dacă tot am avut șansa să devenim creștini de la origini, prin Sfântul Ap. Andrei, atunci să nu îngropăm darul lui Dumnezeu, talantul biblic: faptul că ne-am născut popor creștin! Ci să-l înmulțim în mod responsabil, conștienți că va veni ziua Întoarcerii Stăpânului, Cel ce va face socoteală dreaptă cu fiecare slugă a Sa! Amin!

februarie 6, 2023

IGNATUL ȘI TĂIEREA PORCULUI

(FRAGMENTE DIN CARTEA ,,BORDEȘTI, PLAI DE RUGĂ ȘI DOR…!”)

Eii, dar nu v-am spus despre un obicei fără de care copilăria noastră nu s-ar fi depănat înainte vreme…Tăiatul porcului! Intenționat l-am lăsat la finele acestui capitol, pentru că era…special! Chiar dacă se lăsa cu o mică baie de sânge și uneori stârnea copiilor oarece emoție negativă, împănată cu milă și ceva frică, tăiatul porcului era un obicei al lumii satului, complet aș zice, cu de toate, așa cum Ghiță cel din coteț venea ,,la pachet” cu de toate, umplând atât bucătăria în sărbători, cât mai ales cămara familiei țăranului nostru.

Tata, un măcelar neînfricat, care era chemat la tăierea multor porci din sat, își pregătea dinainte cuțitele, ascuțindu-le, în special pe cel de înjunghiat, pe care noi, copiii, nu aveam voie nici să punem mâna! Era ca un sfânt ritual al celui care îl săvârșea și nu trebuia întinat prin nimic! Vorbea din ajun cu cei care-l ajutau, căci era nevoie de bărbați vânjoși și pricepuți, pregătea lemnișoarele pentru pârlit, inclusiv locul sacrificiului și al tranșării. Căuta frânghii cu care-l lega pe Ghiță pentru a-l scoate din coteț, căci, sărmanul, nu prea voia să-și părăsească umila căsuță, parcă simțind primejdia. Pregătea câteva coșuri din răchită, saci din plastic și fundul pentru tranșat și nu uita de două butoiașe și câteva scânduri, pe care-și improviza masa…de operație…culinară!

Apoi, nelăsând nimic la voia întâmplării, tăticu, un adevărat amfitrion care conducea lucrarea, nu uita de băutura cu care urma să-și cinstească ajutoarele, pe care mama trebuia s-o prepare la foc mic, cu mirodenii: câteva cuișoare și boabe de piper, puțin zahăr, eventual puțin lemn de scorțișoară sau nucșoară. De asemenea, ea pregătea ceaunul pentru pomana porcului, din care se înfruptau bărbații, căci ei nu posteau…Avea pregătite și ligheanele pentru spălat mațele, chișca și fundacul și alte vreo două ceaune mari, pentru șuncă și organe.

Pe noi copiii, fetele îndeosebi, nu ne lăsa să vedem momentul înjunghierii. Dar auzeam din casă țipetele disperate ale lui Ghiță și inima ne-o lua la trap…uneori chiar plângeam. Mama ne mustra: ,,Hai mă, mamî, di ci plângiți? Dacî așa a lăsat Dumnezeu pă pământu ăsta?! Na! Apoi cum altfel sî puteți mânca șorici dacî tac-tu nu-l taiie!? Hai, cî vă cheamî sî vă urcați pă el acuș!” Uneori comentam, alteori o contraziceam, chiar refuzam să mâncăm șorici de pe animalul cu care până atunci fusesem…prieteni. Dar asta până ne ademenea mama cu mirosul de friptură din ceaun, când urmam și noi poetului celebrei poezii:…,,mănânc și plâng…mănânc…” Când porcul era pârlit, curățat frumos și bine spălat, în câteva ape, tata punea peste el un țol curat, o pătură sau chiar un preș, și ne chema să ne urcăm pe el, căci era de bun augur și se spunea că, pe viitor, vom fi grași ca porcul, plesnind de sănătate. Adesea mezinul familiei se bucura de această urare simbolică. De la o vârstă, nu mai urcai pe porc, era clar. Cei prezenți erau serviți cu un vin sau o țuică fiartă și urau gazdei: ,,Să trăiți și să-l mâncați sănătoși”! După ce-i făceau o cruce în frunte bietului Ghiță (și el …creștin nedeclarat!), urma tranșarea, care necesita oarece iscusință. De regulă, se scoteau căpățâna și picioarele, apoi îl întorceau cu fața în jos, despicându-l de-a lungul, dându-i ,,blana” de-o parte și de alta, apoi îi scoteau coastele. Ajungeau la mațe, care nu trebuiau crestate din greșeală, la organe și abia apoi la fiecare buture și toate celelalte, într-o ordine firească, dar bine stabilită. Mama se și apuca de spălat mațele, cât erau calde, căci se făceau mai bine, iar nouă totdeauna ne repugna mirosul (chiar dacă, din seara anterioară, nu i se mai dădea de mâncat porcului!). Trebuia să-i turnăm mamei continuu apă caldă, pentru a spăla mațele în câteva ape, întorcându-le pe dos cu un băț bine finisat la capete. Simultan, pregătea ceaunul pentru așa numita pomană a porcului, pe care îl veghea bunica sau altcineva, după caz. La Bordești, acest preparat tradițional aduna laolaltă bucățele de organe-ficat și bojoc (plămân) îndeosebi, ceva carne macră și puțină slănină. De unde și denumirea folosită în zonă: ,,bucățele”. Se pregătea ceaunul de mămăligă, se punea alături o farfurie cu fâșii de șorici și una cu murături de la cămară (în special gogonele murate sau gogoșari și castraveți la oțet) și nelipsitul cofer cu vin fiert.

Aceasta era o ocazie perfectă pentru vecini și cunoscuți de a discuta pe seama animalelor fiecăruia, a recoltei proprii din acea toamnă și de a depăna amintiri, până când se chercheleau cu toții…Sau nu! Dacă mai aveau și alți porci de tăiat, nu aveau voie să se abțiguiască! Deși era o zi agitată, cu alergătură, cu strigăte și zarvă, totuși tăiatul porcului era foarte așteptat în lumea satului. Era un moment de comuniune, aș îndrăzni să zic. Un prilej de întâlnire, de întrajutorare, de solidaritate creștină. Totodată, era o ocazie fericită nu doar de a discuta unul cu altul și a retrăi momente din trecut, ci și de a ,,pune țara la cale,” făcându-se unele planuri comune pentru viitor. Acum când scriu, fără să vreau, un suspin prelung mi-a eliberat gâtlejul și câteva lacrimi de dor mi-au împăienjenit ochii, cu gândul la acele vremuri, dar mai ales la tăticu…Care nu a avut șansa să se bucure prea mult de nepoții lui, pe care să-i urce cu brațele sale pe porcul înjunghiat de el, nici de compania ginerilor lui, vazându-i azi cum înjunghie, la rândul lor, alți și alți porci, în spiritul tradiției și al petrecerii împreună a momentelor premergătoare marelui praznic al Nașterii Domnului. I-am simțit lipsa în toți acești 32 de ani de când a lăsat în urmă totul, în foarte multe momente ale vieții, dar cel mai mult în preajma sărbătorii Ignatului (Sf. Ignatie Teoforul), zi în care se pregătea să-și demonstreze abilitățile de măcelar priceput și ne îndemna să nu avem frică de nimic…