SERIA :Tradiții populare românesti- cultură și istoricitate la Curbura Carpaților
profesor, CATUȚA PANAITE
LICEUL ,,G.GHEBA’’, DUMITREȘTI
DUPĂ DATINI COLINDĂM. COLINDE DE IERI ȘI DE AZI.
În anul 2010, apărea la editura râmniceană ,,Rafet” o carte de colinde, scrisă de profesor Catuța Voiculeț, sub titlul ,,După datini colindăm.Colinde de ieri și de azi’’. Autoarea dedica frumoasele cântări ,,…înaintașilor noștri, fără de care azi nu am avea istorie și totodată fiilor și copiilor acestora, fără de care nu s-ar putea duce mai departe tradiția săpată de strămoși în pământul bun al inimilor noastre române și creștine’’. Iar în cuvântul său introductiv, profesoara menționa datoria cuvenită a fi împlinită de către fiecare pedagog și mai cu seamă de către cel de Religie, care a depus un jurământ sacru la finalizarea Facultății de Teologie, în vederea propovăduriii continue a Logosului Divin. De asemenea, autoarea afirma că pedagogul trebuie să pună la temelia formării viitorilor creștini tot ceea ce Ortodoxia și Românismul i-a învățat.
Semnatara acelor rânduri eram eu, o persoană în care s–a întâlnit, în mod providențial, dorul după Dumnezeu și dorința de a sluji semenilor săi, pe fondul conștientizării necesității păstrării tradiției străbune, născută în vatra satului românesc. Și astfel, în toți acești ani, m-am trezit pendulând totdeauna între cele două jaloane, după cum spunea demult marele Petre Țuțea, ,,între Dumnezeu și neamul meu’’.
În dorința reînvierii acelor tradiții despre care aminteam, și care, din păcate, sunt pierdute (ori transformate!) în mare parte, am scris cartea aceasta, ca pe un ,,testament’’ spiritual ce dispune conservarea comorii fără de egal a nației noastre, pentru generațiile următoare. Cartea este o compilație, în mare măsură, un amalgam de colinde vechi, intrate în conștiința poporului român ca zestre de suflet cu ,,etichetă’’ pe ea, dimpreună cu unele colinde mai puțin cunoscute la nivel național, culese din Țara Vrancei. La colindele bizantine, pur religioase, cântate de recunoscute corale teologice și audiate personal la marile concerte bucureștene, am adăugat și ,,un gram ‘’ din cele păstrate pe plaiurile celebrei Vrâncioaia, îndeosebi culese de pe Valea Râmnicului. Așa am putut da o notă personală lucrării ,,colindelor de ieri’’, pe care le-am transformat în ,,colinde de azi’’. Asta și din motivul arhicunoscut, acela că ,,românul s-a născut poet’’ și a căutat să mai pună și el ceva acolo peste tradiția orală trasmisă din tată în fiu! Ce a pus, se vede: a pus propriul gând de bucurie, propria sa poezie, dar păstrând izul folcloric specific, născând astfel colinde și în contemporaneitate! Ca atare, și eu am simțit dorința de a ,,măsura’’ strădania tinerilor mei învățăcei, împreună cu care bat, de 14 ani, ulițele satelor dumitreștene în ajun de praznic, murmurând colinda românească pe sub streșinele caselor moderne.
Și trecând de la cuvânt la faptă, de la vers la grai și invers, am adunat laolată colinde vechi și colinde noi, culese direct de la sursă, de la ultimii rapsozi sau folcloriști din zona menționată deja. Am întocmit o culegere de colinde, în care am strecurat și alte obiceiuri de iarnă, încercând să păstrez acel iz popular. Și, în final, am înregistrat și un CD demonstrativ, care a însoțit cartea, cu o înregistrare neaoșă, brută, fără intervenții moderne asupra melodiei, nedispunând de un studio de înregistrări ori de aparatură specifică. Am nădăjduit ca acea umilă culegere să reprezinte și un auxiliar pentru colegii mei, cadre didactice, folosit mai cu seamă cu ocazia sosirii sărbătorii Nașterii Domnului. Dar am dorit să fie totodată și o cărticică de suflet, care să pună alături cântări religioase și laice, care să poată fi cântate la ceas de sărbătoare de oricine dorește, de oricine are drag de cântec, de toți cei ce simt și mai viețuiesc românește încă! De orice pui de român care se vrea a fi mesager al nașterii Domnului Hristos, Lumina lumii și ,,Răsăritul cel de Sus’’. Ce-i drept, am mai avut un gând lăuntric când am scris cartea: aducerea aminte de moșii și strămoșii noștri care azi nu mai sunt, dar care ne-au învățat bucuria primirii sărbătorilor creștine și care, ei înșiși, ne-au bucurat cândva sufletele, pe când eram copii, primindu-ne în casele lor și oferindu-ne din darurile specifice celei mai așteptate sărbători creștine: mere și gutui parfumate, covrigi și eugenii sau chiar câte un bănuț, atunci când le cântam sub ferestre o colindă pur românească, în clinchet de clopoței. Mi-am amintit, cu nostalgie, de modul în care românii din zona noastră, de la Curbura Carpaților, și mai ales din satul meu natal, Bordești, au știut să întâmpine plini de bucurie marele praznic, chiar și când erau încărcați de lipsuri ori de necazuri. Cu sinceritate și bucurie neprefăcută, uneori adăugând și puțin umor chiar, specific momentului, pe când erau fie la coarnele plugului ce trăgea câte o brazdă în fața casei colindate, fie la întâlnirile de după, lângă un vin bun de Fetească ori Merlot sau un pahar de rachiu de tescovină, care le slobozea limba în a-și spune oful interior, dar cu aceeași evlavie vădită mereu.
Obiceiurile de iarnă începeau cu ,,Steaua’’, acel cântec cu mesaj religios, cu care copiii plecau imediat după ,,Sfântul Nicolae’’, stea confecționată dinainte, cu mult drag și talent, din cartoane și beteală multicoloră, în centrul căreia puneau icoana Nașterii Domnului Hristos. Apoi continuau cu ,,Bună dimineața” și colindele de Crăciun, în ajunul sărbătorii, după care, de Anul Nou, de ,,Sfântul Vasile’, copiii urma să tragă câte o urătură de ,,Plugușor”(sau Plug, tinerii și vârstnicii!). Continuau cu ,,Sorcova’’ și ,,Semănatul’’, iar țiganii mergeau cu ,,Vasâlca”(obicei care se păstrează azi numai pe alocuri, mai mult la țigani).
Cum bine sublinia venerabilul învățător D-l Gheorghe Asănache în monografia comunei Bordești, uneori tinerii se strângeau în cete de ,,mascați’’, o formă de teatru popular (ca și Irozii și Jienii!) cu rădăcini în județul nostru.[1] Astfel, ei aveau posibilitatea de a face unele glume și gesturi care să stârnească râsul, amuzamentul, mai ales pentru că masca le oferea curaj, cumva. Îmi mai amintesc foarte bine aceste întâlniri între cete, care se derulau după un adevărat ritual, conducătorii cetei, adică ,,turcii’’, duelându-se, în dans, cu săbiile din lemn (acoperite de staniol sau vopsite), sub acompaniament de acordeon. De asemenea, în ceată, pe lângă diverse personaje (moș, babă, popă, damă, etc) exista și un urs, pe care ursarul îl purta în lanț și al cărui dans specific stârnea multă bună dispoziție, motiv pentru care era foarte așteptat de întregul sat.
O altă remarcă demnă de luat în seamă a autorului menționat este aceea că multe dintre obiceiurile de iarnă moștenite din străbuni aveau mai degrabă un conținut laic decât religios. Și nu doar plugușorul/plugul! Ci multe dintre colindele cântate de către copii reprezentau alegorii ale unor activități din calendarul agrar, specific țăranului român. Dar ele aminteau și de unele fapte bune care trebuiau făcute de către sătenii creștini, săvârșite prin trăirea unei vieți curate, conforme cu perceptele religioase ale poporului nostru, născut creștin.
Cât privește conținutul colindelor din zona noastră, acesta vorbea despre virtuțile tinerilor: despre hărnicia lor, despre frumusețea lor fizică și interioară, despre curajul transmis de la Traian și Decebal. Dar și despre tihna vieții sătești și unele obiceiuri, precum pețirea fetelor. Majoritatea lor se încheiau cu urări de bine de viață lungă și sănătate, de prosperitate și ,,trai bun pe vătrai’’, cum ziceau bătrânii. Refrenul era însă cel care purta izul religios îndeosebi, prin cuvinte precum ,,Lerului Domnului/Leroloi Doamnelui’’ sau ,,hoileroanda/oileroanda/ hei, Leroanda’’, iar conținutul unora amintind de cei mai populari Sfinți, Maica Domnului, Sfântul Petru și Sfântul Ioan Botezătorul, aflați în preajma Mântuitorului Iisus.
Colindele vrâncenești erau colinde pentru toate vârstele, specifice unor situații: altul se cânta la casa cu fete de măritat, altul la cea care nu avea fete, ci feciori, altul la casa tinerilor căsătoriți sau a celor vârstnici. Cetele de colindători străbăteau întregul sat, chit că unele porți erau încuiate (ceea ce era foarte rar acum 30-40 de ani!), uneori, cei mai curajoși sărind și peste ele, după cum spunea un colind: ,,Unde-i poarta încuiată,/Noi sărim și peste poartă!” De unde luau ei această îndrăzneală, care azi i-ar costa…scump? Păi, de unde dacă nu din convingerea că ei erau chiar mesagerii Domnului, care trebuiau să ducă vestea nașterii Lui la toată casa românului! Din convingerea că de Crăciun măcar (o zi în an, cum zice o vorbă de pe la noi…), toți oamenii sunt mai buni, mai darnici, împăcându-se unii cu alții și petrecând împreună marele praznic! Plus că musai trebuia ca toate rubedeniile, vecinii și prietenii să fie urați de bine. Uneori, cei mai vârstnici, care mergeau pe la casele celor mai intimi, își permiteau să facă și unele glume, între care să scoată poarta din balamale…Tot așa cum mascații mai dădeau iama prin cămară ori bucătărie după o șuncă atârnată la uscat sau după un șir de cârnați puși lângă sobă. Cât privește copiii și femeile, lipsiți de îndrăzneala bărbaților, se strecurau adesea încet, pe tăcute, sub fereastra celor mai cunoscuți și începeau a cânta colindul fără vreo confimare din partea gazdei. La sfârșit, colindătorii primeau daruri, fie fructe și dulciuri, fie ceva bănuți. Iar bărbații primeau adesea ceva sățios de mâncare și niscaiva băuturică, ca să plece încălziți la următoarea casă. Unii chiar ,,afumați’’ de-a binelea, la spartul cetei!
Nu pot să trec cu vederea pregătirea repertoriului cetei de colindători, care îmi stârnește lacrimile… Cu cât drag și nerăbdare ne întâlneam noi, copiii, să alegem și să repetăm colindele, în fiecare iarnă! Cu o lună înainte, ne adunam și ne lăsam îndrumați de bunici sau părinți, care nu puteau sta deoparte, ci doreau să ne împărtășească mereu din propria lor experiență. Vorbesc, desigur, de cei talentați, care dovedeau reale calități vocale și talent muzical ori actoricesc (necesare pentru plug sau semănat!). De altfel, cei talentați erau curtați intens, cetele apropiate (în spațiu) chiar certându-se între ele pentru un anume…candidat prețios!
Când ajungeai la casa omului, îți făceai cunoscută prezența strigând, întrebând: ,,Zicem și noi?” Uneori, după perdea sau în pragul casei, apărea jupânul ori jupâneasa, care îți dădea acordul: ,,Ziceți, mă’!” Foarte rar auzeai un refu sec (mai ales dacă forțai poarta…) sau simțeai o lungă tăcere, interpretată ca un răspuns negativ. Când pășeai în curte, deja trebuia să știi care era alegerea mai bună, adică ce colindă potrivită trebuia să cânți. Rareori gazda solicita un anume colind, fie pentru că îi plăcea în mod deosebit, fie pentru că voia să verifice bogăția repertoriului și astfel puterea de păstrare a obiceiului în sat și în familia românească.
Legat de această putere de transmitere orală a obiceiului sătesc, de conservare a tradiției străbune, îndeosebi mama avea un rol covârșitor, mai ales în privința colindelor. Ea învăța versurile și linia muzicală. Mama mea, care a cântat din copilărie la strana bisericii, era foarte pretențioasă și nu accepta faptul să nu știm cu adevărat ceea ce trebuia știut decât atunci când ieșea foarte bine. Ne dădea indicații asupra intonației, asupra atitudinii de avut, ș.a.m.d. Când plecam cu colindul, duceam mai departe, cu mine, și dragostea ei pentru cântul românesc, pecetea ei pusă pe sufletul meu, copilul față de care se simțea datoare în fața lui Dumnezeu și a strămoșilor.
La plecare, ceata, mică sau mai mare, trebuia să-și aleagă un șef, care să țină casieria (punga), dovedit cinstit și priceput la socotit. Nu de puține ori se adăuga cetei și un frate mai mare, pentru apărarea cetei de eventualele încleștări cu alții mai mari, care, fie ne mai trăgeau câte o sperietură, fie mai atentau la punga colectivă. Dar se întâmpla foarte rar așa ceva! La spartul cetei, așa cum făceau și mascații, se împărțea în mod egal, frățește, ceea ce dobândisem. Iar cele de-ale gurii se ofereau personal, fiecăruia în parte (mai ales dulciuri și fructe, cum spuneam).
Cum mai stăm azi cu colindatul, se știe. Se păstrează forma oarecum, mai puțin fondul…Da, copiii de la sate încă mai colindă! Nu ca înainte, nu toți, cu mic cu mare, că le e…rușine. Doar o reminiscență din vechi mai păstrăm: nici pregătire asiduă, nici repertoriu diversificat, nici mulțumire suflească vizibilă! Dacă dai fructe și dulciuri colindătorilor, fără a le da și bani, poți observa năsucuri strâmbate…Motiv pentru care bătrânii, care mai sunt azi cu noi, oftează și spun : ,,Nu mai e cum era pe vremea mea…ce frumos era odată!’’ Și pe drept cuvânt! Pentru că pruncii noștri, tot mai egoiși și materialiști, trăind într-o lume secularizată și consumistă, nu mai știu a se bucura în mod real, ci dau valoare numai și numai banilor, nimic altceva! Nu chiar toți…Căci așa sunt învățați de mici: ,,Banii sunt valoarea tuturor mărfurilor(dorite de ei a fi achiziționate, astfel!). Doar ei îți asigură traiul, progresul…!”Ei nu mai merg cu colindul neapărat pentru a păstra tradiția, ci pentru că este o sursă de venit (nu mai vorbesc de orășeni!)! Unii se și laudă cu cât au câștigat! Nu mai merg pentru a primi și a dărui bucurie! Nu se mai mulțumesc cu puțin! Și aici trebuie să recunoaștem faptul că părinții și profesorii nu au reușit să aibă câștig de cauză, neputând lupta cu ceea ce le-a imprimat societatea în suflete (mass media, etc)! Copiii noștri sunt puțini care să mai vrea să conserve tradiția, s-o preia nealterată și s-o dea mai departe urmașilor (mai mulți sunt cei plecați din țară, care-i duc dorul…)! De aceea, din acest dureros considerent, familia și școala au o datorie mai grea ca în trecut.Tinerii trebuie conștientizați asupra valorii patrimoniului nostru, al unicității lui în lume! Asupra necesității reînvierii acestor obiceiuri care sucombă sau care chiar au murit, dar care fac parte din identitatea noastră spirituală și națională! Cu ea ,,defilăm’’, arhaică și ponegrită, în parte, cum este ea! Fie că suntem europeni prin intrarea în U.E, fie fără! Tinerii nostril (care nu sunt mai răi ca cei dinaintea lor, neapărat!) trebuie să primească această zestre nealterată, cu bucurie duhovnicească, pentru că sunt mesageri ai lui Hristos și apostoli în lume, deopotrivă, cât și români veritabili! Dragostea pentru colind trebuie să fie cu atât mai mare azi pe cât e de reală predarea Religiei în școlile românești, după 1989! Cu atât mai mult cu cât știm mai bine semnificația sărbătorilor noastre, îndeosebi a Crăciunului, despre care vorbim aici!
Chiar dacă ei sunt cumva răsplătiți pentru efortul depus la casele colindate, copiii trebuie învățați să se bucure pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce primesc. Ei trebuie sprijiniți în înțelegerea rostului colindului creștin și al atitudinii mesagerului Bisericii, care vestește multașteptata venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, spre mântuirea neamului omenesc.
Dincolo de remarca anterioară, aș vrea să punctez și un aspect pozitiv al vremurilor de azi. Și anume că repertoriul este mai bogat în cântări religioase, colindele având mai totdeauna conținut religios, partea laică trecând în plan secundar. Ori asta se datorează prezenței orei de Religie în școli, în primul rând, pentru care trebuie să fim cu toții recunoscători: părinții, (majoritatea lor fără educație religioasă, îmbogățindu-și cunoașterea prin copilul său în înțelegerea mesajului religios), profesorii, pentru fidelitatea mesajului transmis și receptat la clasă!
Ceea ce mai pot adăuga este faptul că sunt și azi copii care sunt deasupra majorității amintite, altruiști și buni creștini. Am simțit din plin roadele muncii mele la catedră în momentul înregistrării CD –ului aferent cărții scrise, ca și bucuria manifestată în dorința achiziției cărții și CD-ului. Corala ,,Sfânta Filofteea’’, pe care am clădit-o în anul venirii mele la Dumitrești, în 2004, s-a bucurat de o atenție specială din partea mea, dar mi-a oferit și mulțumire sufletească, arătându-mi bucuria sinceră de pe chipurile elevilor mei, dornici să ducă mai departe tradiția și să colinde satele împreună cu mine. Totdeauna, colecta strânsă a luat calea ajutorului umanitar, către cei mai puțin ajutați de viață și de semeni: cei defavorizați. Și astfel, am învățat împreună că e mai bine a da decât a lua, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos. Și că e mai bine să strângi comori suflești, săvârșind fapte bune, decât comori lumești, materiale, pe care să le mănânce molia și rugina. Acum tot mai mulți dintre învățăceii mei cunosc rostul sintagmei biblice, adânc și scurt formulată de către călugărul evreu de la Mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, ca titlu pentru cartea sa: ,,Dăruind, vei dobândi!’’ Căci, în fond, asta înseamnă creștinismul, o dăruire perpetuă către aproapele, o deschidere solidară către toți semenii de lângă noi, nu doar către familie și rude! Iar praznicul Crăciunului așa a fost mereu considerat la români: o sărbătoare a sărbătorilor, un mare praznic al luminii și bucuriei și mai ales al darurilor! Iar darul cel mai de preț, nu trebuie uitat, nu este altul decât Domnul Iisus Hristos, care a venit în lume pentru fiecare dintre noi, pentru salvarea noastră, pentru a Se jertfi necondiționat și de bunăvoie pentru toți oamenii, pe Masa Sfântului Altar, prin Sfânta Împărtășanie cuprinzând laolaltă întreg neamul românesc, dintotdeauna și de pretutindeni! De aceea, se cuvine mereu să primim în murmur de colindă creștinească bucuria nașterii Sale în lume: ,,Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!”
Nicicând nu am putut adresa un mesaj mai puternic în această privință ca acum, în anul României Centenare: să fim uniți într-un cuget și o simțire și în privința transmiterii tradițiilor noastre în lume, tot așa cum au făcut-o în urmă cu 100 de ani strămoșii noștri: gândind la urmașii urmașilor lor! Amin!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, români, oriunde ne-am afla!
Dar nu uitați, pâinea de acasă e mai bună, chiar dacă e mai puțină! Nicăieri nu ne vom simți ACASĂ mai mult decât o simțim pe pământ românesc! Urmașii voștri au nevoie de voi!
INTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, DAR NU DOAR DE CRACIUN!
Bibliografie :
1.Asănache Gheorghe, ș.a., Monografia comunei și a Mănăstirii Bordești, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007;
2.Voiculeț Catuța, După datini colindăm. Colinde de ieri și de azi, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010;
(Anexa)
SUS, LA POARTA RAIULUI (cules de la Vasilica Voiculeț, Bordești)
Sus la poarta Raiului
Refren: Florile dalbe, florile de măr. )bis
Şade Maica Domnului. Refren…
Cu-n Fiuţ micuţ în braţe. Refren…
Fiul plânge, Maica-i zice: Refren…
,,Taci, Fiule, nu mai plânge, Refren…
Când m-oi duce ţi-oi aduce Refren…
Două mere, două pere, Refren…
Să te joci în Rai cu ele. Refren…
Şi cheiţa de la Rai Refren…
Să fii cel mai mare Crai.” Refren…
Busuioc verde pe masă, Refren…
Rămâi gazdă sănătoasă! Refren…
Şi la anu’ tot voioasă! Refren…
LA TULPINĂ LA DOI MERI (cules de Andreea Miroiu, Dumitrești)
La tulpină la doi meri Florile dalbe, lemn de măr
Ard iar nouă lumânări. Florile dalbe, lemn de măr
Pică nouă picături, Florile dalbe, lemn de măr
Picătura cea dintâi Florile dalbe, lemn de măr
Face pârâiaş de mir, Florile dalbe, lemn de măr
Să se scalde Moş Ajun. Florile dalbe, lemn de măr
Moş Ajun şi Moş Crăciun Florile dalbe, lemn de măr
Şi la anu’ când venim, Florile dalbe, lemn de măr
Sănătoşi să vă găsim! Florile dalbe, lemn de măr.
[1] Ghe. Asănache ș.a., Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007, pp 168-170
Elev: Denisa Stoica
Clasa a IX a
Coordonator: prof. Catuta Panaite
,,RECEA INIMILOR NOASTRE”- istoria mănăstirii dintre dealuri
,,Între culmi de deal, acoperite cândva de codri de stejari încărcaţi de istorie şi legendă, undeva în Vrancea Moldovei Regale, era un izvor aşa de rece încât se abureau cofele fecioarelor venite să-şi potolească setea în miez de vară…Oamenii locului i-au dat numele RECEA.”[1]
„Şi acolo au ridicat moşnenii locaş de închinăciune, sâmbure al actualei Mănăstiri Recea”… Era pe la 1685, când marele boier Mănăilă a hotărât să zidească, pe o solidă temelie, lucrare dumnezeiască spre folosul oamenilor[2]. De pe atunci datează și prima atestare documentară, un hrisov al Curții Domnești de la Iași, care menționa existența Schitului Recea. Ulterior, alte documente arătau că la 2 august 1753 ctitorii schitului au trimis un zapis către preotul Scrim, spre a-l rugau să slujească acolo ca preot și să le fie duhovnic.[3]
Aflată la întâlnirea satelor Dragosloveni, Cândești și Bordești, pe valea pârâului cu același nume, dintre Cândeşti și Bordești, mănăstirea Recea este situată în vatra satului Bordești[4], după majoritatea documentelor. Astăzi, însă, ea aparține de satul Cândești (Comuna Dumbrăveni).
Pentru o vreme, Mănăstirea Recea avea să-şi unească „destinul” cu cel al nevoitoarei maici Iuliana Caragioiu, începând cu anul 1941. Ioana, după numele de botez, s-a născut în județul Brăila, în comuna Racoviţa, într-o familie credincioasă. Deşi n-a învăţat carte, dorind de mică să plece la mănăstire, Ioana, cea călugărită sub numele de Iuliana, avea o memorie şi o inteligenţă rar întâlnită (după cum spunea însuşi P.S. Episcop Gherasim Cucoşel, în prefaţă cărţilor maicii). Acest lucru avea s-o ajute foarte mult în relatările sale despre semnele dumnezeieşti primite de la Maica Domnului, adunate sub titlul „Jurnalul viselor”, iar după adormirea sa, publicate în 18 volume.[5] „Toată preocuparea Maicii Iuliana a fost în Biserică …a păstrat credinţa şi tradiţiile Bisericii. Tot ceea ce s-a scris sunt dialoguri avute cu Maica Domnului, cu cei 2-3 sfinţi… şi chiar cu persoane fericite sau nefericite. Din punct de vedere moral, (ele) sunt folositoare”[6]. Mărturia prezentată constituie, pe scurt, cuvântul unui episcop al Bisericii Ortodoxe Române despre o persoană care a urmat poruncilor divine, deschizându-se către dialogul mistic. Totodată arată că „vântul suflă unde vrea…”, fără a ţine cont de criteriile pământeşti, după care oamenii îşi formează ierarhia valorilor[7].
Smerita şi buna maică Iuliana a fost un exemplu de cucernicie şi bună cuviinţă, virtuți întruchipate doar de o veritabilă slujitoare a Domnului şi prietenă a sfinţilor, având însă o deosebită evlavie către Maica Domnului. Stareța avea să dezvolte un adevărat cult pentru Aceasta, străduindu-se nu doar să se roage plină de râvnă către Ea, ci să-i şi urmeze sfaturile cu fidelitate, pe toată durata vieţii. Maica Iuliana a fost prin excelenţă o monahie, îndeosebi prin împlinirea ascultării faţă de Maica Cerească. Deşi trăia în obşte, alături de alte câteva măicuţe, îngăduindu-se şi ascultându-se reciproc, maica Iuliana era ascultată în mod deosebit de către celelalte surori de credință, îndeosebi pentru sfaturile sale însuşite printr-o înţelepciune făurită în plan mistic. De altfel, ea a fost reprezentanta lor, stareța lor, tocmai pentru că era înțeleaptă și ,,bună ca pâinea caldă’. Și avea să fie o adevărată efigie a Mănăstirii Recea, identificându-se cu ea, sate întregi căutând-o pentru rugăciunile sale și pentru bun sfat. Pentru că Maica Iuliana şi-a câştigat mulţi ascultători, mulţi admiratori, în zona noastră, fiind cunoscută ca o călugăriță trăitoare, mistică.
Dar nu asupra greutăţilor vieţii monahale mă voi opri eu aici sau asupra nevoinţelor săvârşite de maica noastră (căci acestea, total, au rămas cunoscute doar lui Dumnezeu), și nici chiar asupra rolului pe care ea l-a jucat ca intermediară între Dumnezeu şi om. Ci doresc să fac o incursiune în istoria Mănăstirii Recea, până azi, în vremea noastră. Urmând cursul istoriei schitului, la început cu obște de călugări, aflăm din documente că biserica schitului a suferit în urma cutremurului de la începutul veacului al XIX lea, ulterior fiind renovată pe la anul 1850, prin contribuția familiei Profira și Vasile Bogdat din Rm. Sărat, noii ei ctitori[8]. Un alt document arată că ea ar fi fost reconstruită ceva mai târziu, în acest sens având dovadă și o cărămidă inscripționată:,,Antipa monahul, 1877”, care ar fi fost descoperită în vremea săpăturilor reconstrucției bisericii, pe locul altarului.
Documentele istorice arată că și această ctitorie a clucerului Mănăilă a avut aceeași soartă ca sora sa, Schitul Brâncovenesc de la Bordești: a fost închinată altei mănăstiri, a fost exploatată, distrusă și părăsită de monahi.[9] Vechiul schit va fi cu adevărat revitalizat la jumătatea secolului al XX lea, prin venirea maicii Iuliana la Recea. Împreună cu alte două maici de la Mănăstirea Rogoz, Maica Iuliana Caragioiu va veni să ridice din ruine schitul monahal, înțelegând că aici trebuie reluată slujirea călugărească, printr-un îndemn lăuntric știind că acela era un loc sfințit cândva. Pentru a renova vechiul schit, multe jertfe a trebuit să facă mica obște, între care realizarea spre vânzare a 40 de icoane redând Nașterea Maicii Domnului.[10]
Pictat şi renovat între anii 1947-1948, pentru că fusese ruinat după cutremurul din 1940[11], Sfântul locaş avea să fie resfinţit, iar maicile aveau să treacă sub ascultarea parohului de atunci, preotul Mihail Ispas. Dar ce lanţ lung de necazuri aveau să suporte vieţuitoarele de aici, nici nu putem bănui… Maica a fost internată pe motiv că ,,aduce prejudicii statului comunist’’ la Spitalul din Rm. Sărat, apoi la Nr.9 -București şi diagnosticată: „Delir mistic. Nu prezintă pericol social”. Au urmat alte binecuvântate încercări, dar viaţa lor de rugăciune le-a adus multe bucurii duhovniceşti. Şi asta pentru că, în ciuda multor oprelişti şi interdicţii din perioada comunistă, se lăsau conduse de Mâna Maicii Domnului, uneori cu greutate putând împlini poruncile Ei, îndeosebi cele legate de pictarea şi împărţirea unor icoane altor biserici, de milostenia către săraci, văduve şi orfani, de împărţirea lumânărilor din ceară curată.
Nesupunerea față de legea din 1959 de desființare a mănăstirilor, refuzul părăsirii mănăstirii, le obligă pe maici să lucreze la C.A.P., ceea ce le lace și mai strâmtorate financiar… Chiar şi pravila călugărească, cu obositoarele slujbe de noapte, devenea greu de dus la capăt, dar flacăra credinţei era întreţinută de maica lor stareţă, care avea să fie întărită, periodic, de Maica Domnului până la moarte. ,,Spionată la tot pasul, cu ferestrele astupate ca la război, să nu se vadă ce fac ele în timpul nopții, măicuțele s-au canonit zeci de ani, trăind în călugăria albă a rugăciunii și a muncii fără plată. În iarna lui ’89, maica s-a trezit mai veselă ca oricând și a zis celorlalte maici:<< Faceți legăturile!>>, adică să scoată hainele monahale din ladă…Câteva zile mai târziu începea Revoluția și maicile intrau deplin în călugărie, așa cum le promisese Fecioara Maria. La Recea ardea din nou flacăra monahismului! ”[12]
Biserica a fost consolidată și repictată între anii 1985-1990, anul 1990 fiind considerat anul reînființării oficiale a Mănăstirii Recea. Atunci afost zugrăvită în frescă biserica cea veche, care are tradiționala formă de navă, cu trei turle pe pronaos și două pe altar. Pronaosul a fost prelungit, incluzându-l și pe cel vechi, fiind închis la bază cu zid de cărămidă. Pictura nouă este executată de pictorul Petre Brașoveanu.[13] Cu sprijinul unor noi ctitori și apropiați ai mănăstirii, obștea mărită a trudit la înălțarea unei noi clădiri, în care funcționează stăreția, un muzeu monahal și un paraclis, folosit îndeosebi pentru slujbele de noapte și în perioada rece a anului. Muzeul deține obiecte prețioase, de valoare istorică și spirituală, icoane de peste două veacuri, o Evanghelie din secolul al XVIII lea, un vechi clopot de pe la 1847 și multe alte obiecte bisericești. Ansamblul monahal mai cuprinde trapeza (casa praznicală), în care pelerinii primesc drept binecuvântare hrana pregătită de obștea de maici. Aici se reunesc în rugăciuni pentru cei adormiți preotul, maicile și credincioșii. În fața bisericii este amenajat un izvor și o cruce cu inscipția :,,Cine un ban va da, lipsă în casă nu va avea!”Tradiția locului spune că izvorul a fost sfințit cu agheasmă adusă de maica Tecla de la Ierusalim și apă de la 3 izvoare(al Maicii Domnului, al Sfântului Ioan Botezătorul și din Râul Iordan). În mod simbolic, pe Sfânta Cruce este pictată scena de la fântâna lui Iacov, adică convorbirea Domnului Iisus cu femeia samarineancă, după ce El i-a cerut apă.
Nu departe de crucea care adăpostește izvorul amintit, cum mergi spre noua stăreție, către paraclis, se înalță o cruce deosebită. Ea este ridicată de maici în memoria eroilor locului, jertfiți în războaie.
În ultimii ani, aici a fost ridicat și un paraclis de vară, necesar slujirii în sobor în zile deosebite, cu procesiune, cum este cea a sărbătoririi hramurilor bisericilor mănăstirii, adică Nașterea Maicii Domnului (8 sept.) și Sf. Nicolae (6 dec.).
În prezent, biserica mare a mănăstirii Recea este clasificată ca monument istoric de artă.[14]
Obștea, care atingea acum câțiva ani 22 de suflete[15], s-a împuținat azi, mai multe dintre maicile bătrâne plecând la Domnul- Varvara, Ierusalima, Tecla, Magdalena, Solomonia…Toate au plecat la întâlnirea cu prietena lor, Iuliana-Evsevia.
Cât privește slujirea altarului, se poate spune că aici au slujit mai mulți preoți, și nu totdeauna călugări. Ba chiar au fost perioade când mănăstirii i-a lipsit un cucernic slujitor. Iar multă vreme, între 1911 și 1942, ea a slujit ca biserică parohială pentru bordeștenii lipsiți de posibilitatea folosirii bisericii brâncovenești.[16] Pe aici l-au purtat pașii și pe preotul de mir Ioan Ceaușu, un pensionar, buzoian de origine. Care, văduv fiind, a luat calea monahismului. Acesta a slujit circa 10 ani aici și a însuflețit viața spirituală prin slujire neîntreruptă alături de bătrânele maici. Biografia succintă a vieţii părintelui poate sugera schiţa unui portret, dar eu nu doresc a înşirui calităţile fizice şi nici realizările acestui om de ispravă, care a slujit cu abnegaţie, zeci de ani, enoriaşilor dâmboviţeni (la Târgovişte). Vă voi spune însă că Sfinţia sa a fost unul dintre puținii preoţii de mir care s-au retras din lume pentru a lucra adevărata isihie a sufletului, pe care numai cei din mănăstiri o pot atinge… Având gineri şi nepoţi preoţi şi patru fiice preotese, părintele Ioan, cum îi spuneau toţi, a fost și la Recea un desăvârşit povăţuitor. Iubindu-şi enoriaşii, care formau marea sa familie duhovnicească, a adunat laolaltă, în timp, multiple sfaturi, în mai multe volume, alături de fiorelnice cântări duhovniceşti, de impresiile legate de vizitarea Locurilor Sfinte şi de diverse mărturii ortodoxe (privind sărbătoarea Duminicii, cinstirea Icoanelor şi a Sfintei Cruci, etc). Sfinţia sa s-a simţit dator de a alcătui şi minuţioasele ,,istorice ” ale celor două biserici de mir în care a slujit în Târgovişte- Biserica Alba şi Catedrala Eroilor. Și nu numai! La vârsta de 82 de ani a avut dorința și curajul intrării în călugărie, primind numele de Evloghie, apoi ridicând un sfânt lăcaș pe locurile natale, la Bozioru, Schitul Nou Găvane, unde slujește în prezent.
La Recea, totul aminteşte de stareţa Iuliana Caragioiu, devenită schimonahia Evsevia, măicuța cea blândă şi smerită: Sfânta biserică, vechiul paraclis, chiliile construite pe locul primului bordei, patul pe care şi-a dat obştescul sfârşit, muzeul mănăstirii, în care sunt frunze de finic aduse de ea de la Ierusalim…Totul poartă un parfum aparte al anilor de odinioară, când, copil fiind, mama mea asculta susurul Recii sale dragi, la picioarele călugăriţelor care cântau cu dor şi povesteau încercările vieţii lor aspre dar înălţătoare. Din păcate, azi, vieţii de obşte pare să-i lipsească ceva… Încerc şi eu să gust din amintita pioşenie de altădată a vieţuitoarelor. Şi, ca să mă întăresc, îmi strecor în suflet imaginea cuvioasei maici, cu regretul că nu am avut bucuria s-o cunosc și că paşii m-au purtat atât de rar pe aceste locuri…
Într-adevăr, maica Iuliana, schimonahia Evsevia, s-a făcut ascultătoare până la moarte Maicii Domnului și pravilei monahale, chiar și având neplăceri de tot felul… Toate poruncile și sfaturile Maicii Domnului, adunate în peste 50 de caiete, scrise de mâna Maicii Varvara, au fost publicate la Editura GEEA din Botoșani, după Revoluție, întocmai cum i-a zis Maica Sfântă:,,Să nu spui nimic în timpul vieții! Toate vor fi cunoscute după…până dincolo de hotare.”[17] Trecând la cele veşnice la 21 martie 2000, la venerabila vârstă de 96 de ani, trupul avea să-i fie înhumat în ziua Bunei Vestiri cu mare alai funerar, format întâi de toate din majoritatea beneficiarilor sfaturilor sale. Maica Iuliana însă nu a murit, ci doar s-a ascuns vederii noastre, intrând în deplină comuniune cu prietenii săi, Sfinţii Domnului. Inimile credincioase mai poartă ecoul revelaţiilor sale şi tânjesc după o întrevedere spirituală cu dânsa.
Fie-i țărâna ușoară monahiei care a reclădit Mănăstirea Recea și s-a rugat neîntrerupt pentru binele oamenilor din comunele alăturate, smerita Maică Iuliana Caragioiu! Dumnezeu să-i aibă sufletul în paza Sa!
Bibliografie:
1.Bercaru Ionuț, Bordești –repere istorice și turistice, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011;
2.Condrei Elena, Jurnalul viselor, vol III, Editura Geea, Botoșani, 2001;
3.Voiculeț Catuța, în Revista ,,Învățăcelul”, 2005/2006
4.www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri
5.www.formula-as.ro/v.524, anul 2002
6.www.iuliana-koinonia.blogspot.vom
7.www.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea Recea, județul Vrancea
[1] Elena Condrei, Jurnalul viselor, vol III, Editura Geea, Botoșani, 2001
[2] ibidem
[3] Teodor Danalache pe http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri
[4] Prof. Ionuț Bercaru, Bordești –repere istorice și turistice, Ed. Rafet, Rm, Sărat, 2001
[5] Elena Condrei, idem
[6] ibidem
[7] Prof. Catuta Voiculeț, în Revista ,,Învățăcelul”, 2005/2006
[8] Ionut Bercaru, op. cit
[9] Ionut Bercaru, op cit
[10] Elena Condrei, op cit
[11] Ionut Bercaru, op cit
[12] www.formula-as.ro/v.524, anul 2002
[13] Ionut Bercaru, op. cit
[14] https://www.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea Recea, județul Vrancea
[15] Ionut Bercaru, op cit
[16] ibidem
A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI! 