Ei, pentru cei care nu și-au dat seama, încă, imaginile de mai sus reprezintă două farfurii cu colivă! Nu vă vine să credeți, nu-i așa? Par mai degrabă două picturi! Atâta simplitate se cere în pregătirea ei și totuși atâta artă în decorare, pentru a arăta astfel în stadiul final! Dar oare ce reprezintă coliva? Ce este acest ,,dulce’’ atât de cunoscut pentru noi, ortodocșii? Oare chiar ajută ea cu ceva sufletul mortului?
Influențați de unele teorii neortodoxe, și cu cugete egoiste uneori, unii ortodocși de-ai noștri dar… ,,neduși’’ la biserică…cum se zice-n popor pe bună dreptate, spun revoltați ori supărați pe tradiție: ,,Dar de ce să fac eu colivă…ce, mai mănâncă mortul?!”
Dacă e să luăm în seamă asemenea reacții ale unora și-ale altora, ne crucim și noi și ne punem, uneori, mâinile-n cap: ,,Vai, Doamne, că mulți…mai ai în Grădina Ta! Doar că unii…mai sar și gardul!’’Stupid! Și un copil de clasa I știe că cel ce a murit nu mai poate mânca! Apoi, dând coliva sau alte bucate altuia, viu, vedem și știm că acela o mănâncă, nu?
Pe de altă parte, omul credincios are convingerea că cel plecat nu este mort! El este viu prin sufletul său, cu care percepe realitatea noastră altfel, din alt spațiu și stare. Și oricum am da-o, el este viu în inimile celor rămași. Sufletul se bucură tot așa cum a făcut-o pe pământ, prin puterea sa, de sine stătătoare, chiar dacă atunci avea și satisfacția trupească, gustativă, asupra mâncării. Acum se bucură mai mult de iubirea pe care o vede la cei ce-l pomenesc și se roagă pt. el acum ,când el însuși nu mai poate face (nemaiavând trupul aici!).
Dar ce este coliva și la ce ajută ea cu adevărat? Haideți să aflăm amănunte din Tradiția Bisericii! Materia folosită în cultul morţilor este coliva, înainte de toate. Practica obţinerii colivei a început prin secolul al IV lea, după jumătate de veac după Sfântul Teodor Tiron, de numele căruia Tradiţia leagă practica colivei. Deşi la început coliva din grâu a servit ca hrană pentru creştinii îndemnaţi în vis de către Sfântul Teodor, mai apoi a început să se facă pentru pomenirea morţilor. Ea preînchipuia trupul mortului, dar era totodată şi expresia materială a credinţei în nemurirea sufletului şi în înviere. Legănarea colivei exprimă legătura celor vii cu cei morţi, dar ne aminteşte şi de gestul liturgic pe care-l fac preoţii la momentul Crezului, gest care aminteşte de cutremurul dinaintea Învierii Domnului. Dacă grâul capătă acest ,,simbol paulian” de ,,înviere”, de ,,nemurire”, după semnificaţia dată de Apostolul Pavel, dulciurile (zahărul, bomboanele, etc) sunt simboluri ale virtuţilor răposaţilor (ale Sfinţilor, îndeosebi). În unele zone, dulciurile împodobesc şi ,,pomul”, alături de fructe. Care pom (un copăcel sau o creangă, în fapt) ne aduce aminte de pomul cunoştinţei binelui şi răului şi de Rai.[1]
Biblia arăta, prin Sfântul Pavel, Apostolul Domnului, că la biserică se ducea ,,colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de mai multe feluri”[2], ca prinos lui Dumnezeu. Omul este ca o sămânţă îngropată în pământ, supusă putrezirii, pentru a putea rodi planta cea nouă. Tradiţia arată că din a doua jumătate a secolului al IV lea se face colivă din grâu, care se duce la biserică pentru sfinţire. Până atunci, se ducea pâine de grâu, măsline, orez, chiar brânză, toate alături de vin. Colăceii de astăzi sunt, practic, reminiscenţe ale cultului morţilor din acea vreme.
La Sfânta Liturghie se poate duce ca dar de pâine prescura, necesară Proscomidiei. Din ea se scot părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Sfântul Ioan Hrisostom, autor al unei Sfinte Liturghii, subliniază importanţa pomenirii numelui celor adormiţi la Sfânta Liturghie. Bunurile date sărmanilor nu pot echivala cu folosul liturghiei. Din această pricină, se ştie că pomenirea numelui la liturghie este cel mai de folos lucru făcut pentru aducerea aminte a celor dinaintea noastră, răposaţi în Domnul.
Se duc, de asemenea, lumânări şi tămâie, care se dau la altar ca daruri, alături de pomelnic. Despre simbolistica amănunţită a materiei folosită în rugăciunile pentru adormiţi vom face referire în cele ce urmează.
Vinul ne aminteşte de aromatele cu care a fost uns Trupul Mântuitorului. Totuşi, vinul se obţine din struguri şi devine materie liturgică, cu o simbolistică aparte. Rodul viţei de vie devine simbolul Sângelui Său, preînchipuit la Sfânta Jertfă. Vinul folosit în cultul morţilor se numeşte paos sau paus, în anumite zone ale ţării noastre. El se amestecă cu miere, ulei sau cu agheasmă şi are sensul de ,, odihnă” sau ,, moarte”.
Colacul, care în unele zone se numeşte ,,parastas”, însoţeşte coliva şi vinul. Fie că este un covrig împletit, fie un colac mare, împodobit cu diverse ornamente din aluat, colacul simbolizează tot trupul celui adormit. Felul în care este împletit şi împodobit cu cruci şi alte motive ne arată şi credinţa dar şi gustul artistic al ortodoxului român.
Zilele generale de pomenire, când pomenim pe toţi cei din neamul nostru, s-au stabilit a fi: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne), Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh), Moşii de toamnă (sâmbăta dinaintea praznicului Arhanghelilor Mihail şi Gavriil), primele 6 sâmbete ale Postului Mare, Joia Mare, Joia Înălţării (pentru eroi), Paştele Blajinilor, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătoru (pentru eroii căzuți în războaie), ziua hramului bisericii şi Ajunul Crăciunului (în unele zone).
,,Sâmbetele morţilor” sau aşa zisele ,,sâmbete ecumenice” ale Părinţilor sunt numite ,,Moşi” pentru că poporul, în general, numeşte părinţi sau moşi pe toţi răposaţi (ai lor sau străini). Ziua ,,Moşilor de iarnă” are meritul de a aduna laolaltă rugile pentru toţi moşii şi strămoşii noştri, cei din veac, inclusiv cei din Vechiul Testament (!), care nu s-au pregătit pentru întâlnirea cu Domnul Hristos. Atunci se pomenesc cei din neamul nostru, îndeosebi care au murit de moarte năprasnică, adesea, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, dar mai ales cei morţi în războaie.[3] Ziua ,,Moşilor de vară” reiterează pomenirea lor, a tuturor strămoşilor din toate timpurile şi locurile, pentru ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh (ce urmează a se serba). Pe alocuri, oamenii credeau că sufletele morţilor părăseau mormintele în Joia Mare şi reveneau după 50 de zile, în Sâmbăta Rusaliilor. De aceea, ei căutau să îmbuneze sufletele morţilor, ca ele să se întoarcă fără incidente, punând crengi de tei prin gospodărie şi la morminte. Tot cu acest gând făceau pomeni de proporţii, împărţind vase de lut cu linguri de lemn şi cofe de lemn. Acest obicei se practică şi azi, femeile împărţind dis de dimineaţă farfurii cu bucate şi căni sau cofere cu vin sau apă ori lapte, împodobindu-le toartele cu flori sau fructe mici de sezon. Apoi se obişnuieşte să se meargă la biserică, unde se face praznic lângă mormintele curăţate şi împodobite din timp ( ca de pildă în Bucovina)[4].
Sărbătoarea zisă ,,Paştele Blajinilor” provine din Biserica Rusă.[5] Ea se prăznuieşte fie luni sau marţi după Duminica Tomii, fie chiar în această zi, în Banat, dar şi în zilele de luni ori marţi din Săptămâna Luminată (de pildă la noi, în Vrancea). Această zi e o zi de bucurie pentru pomenirea celor fericiţi (de unde denumirea de Blajini), întâmpinaţi cu salutul de bucurie ,,Hristos a înviat!” şi cu ouă roşii şi cozonac.
Eroii morţi în războaie sunt pomeniţi şi la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, ca şi-n sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, fiind cinstiţi ca şi mucenicii.
În Joia Mare răposaţii sunt chemaţii şi ei să ia parte la Cina cea de Taină, deşi vechile canoane se pare că opreau a se face colivă atunci.
În primele şase sâmbete din Postul Mare se poartă prescuri (sau capete) în anumite zone ale ţării, iar în ,,sâmbăta lui Lazăr” se iese la cimitir, în amintirea drumului făcut de Mântuitorul spre a-l învia pe prietenul său Lazăr.
Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte ,,Ziua eroilor” deopotrivă cu Înălţarea Domnului la Cer, în chip simbolic, dorind ca sufletele celor ce s-au jertfit pentru neam şi ţară să se înalţe la Domnul, în slava cerească, precum martirii de odinioară.
Anual, la noi în liceu, un grup de profesori din aria curriculară ,,Om si Societate”, de regulă din Catedra de Istorie si cea de Religie, și-au dat mâna pentru a colabora în realizarea unor acțiuni menite cinstirii eroilor neamului. Pe rând, elevii au mers la monumentele din comuna Dumitrești și la câte o biserică pentru a participa la ceremonia obștească, depunând coroane de flori, făcute de mâinile lor adesea, și susținând activități artistice.
Pe timpul pandemiei, în anii 2020 și 2021, ne-au lipsit mult asemenea acțiuni de suflet, cu toții simțindu-ne mai săraci sufletește! În primăvara lui 2020, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, bisericile au fost închise, neputând participa nici măcar la slujba Învierii! Un lucru grav! Nu s-a întâmplat acest lucru nici măcar în perioada comunistă! Pentru creștinii practicanți asta a cântărit foarte mult! Lumea a fost dezorientată, temătoare, iar preoții au slujit singuri, cu lacrimile șiroind pe obraji!
Anul acesta ne-am întors cu tot sufletul la dangătul clopotului, care se face auzit tot mai tare…Scriam într-o monografie personală, lansată în 2021 la Bordești, locul meu natal, în cadrul simpozionului anual, că …,,Frumusețile naturale, atât de diversificate la noi, acasă, în România mileniului trei, niciunde nu există în lume, chiar și așa nepuse total în valoare! Munții, Dunărea și Marea Neagră fac din acest tărâm carpato-danubiano-pontic un loc drag sufletului, de istorie milenară și de vis totodată pentru cei ce pun piciorul aici. Cu adevărat, un plai de rugă și de dor! De rugă, pentru că nicăieri în lume nu se aude dangătul clopotului bisericii străbune mai clar ca aici, tărâmul celor peste 18.000 de biserici! Și de dor, pentru că nicăieri în lume nu există mai mult dor și drag de patria strămoșească și neamul cel binecuvântat al moldovenilor lui Ștefan cel Sfânt, al valahilor martirului Constantin Brâncoveanu și al moților lui Horea, Cloșca și Crișan! Niciunde în afara țărișoarei noastre nu există o tradiție milenară a poporului atât de bogată, dar mai ales căldura cu care și-au primit oaspeții ce le-au călcat pragul urmașii lui Mircea cel Bătrân…
Cultura noastră este considerată unică în lume! În ea se îngemănează valorile materiale cu cele spirituale într-o formă unică, poporul nostru fiind singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. Identitatea românească a fost formată pe fundamentul unui amestec de elemente dacice și romane, cum bine știm, dar cu influența altor popoare, în timp (ca popoare slave, francez, german!). Cultura populară este identitatea noastră și izvorul atâtor creații de artă modernă, o adevărată enciclopedie a vieții la țară! Iar tradiția este partea activă a cunoașterii prin cultură. Patrimoniul nostru are un rol esențial în dezvoltarea culturală, socială și economică a țării”.
Scriam că ,,sunt mândră că m-am născut pe aceste plaiuri de rugă și de dor de la Curbura Carpaților! Sunt mândră că m-am născut aici și că am rămas (aici) să trec <<pe lângă plopii fără soț>> ai lui Eminescu, că am tenacitatea să măsor când și când <<coloana Infinitului>> lui Brâncuși și că mă afund adesea în liniștea sfintelor lăcașuri întâlnite în <<Descriptio Moldavae” a lui Dimitrie Cantemir! >>(…) Și… ,,de-ar fi să mă mai nasc o dată, tot aici aș vrea să fie… și tot în casa părinților mei, oameni simpli dar verticali, care m-au învățat că <<fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în țara mea>>!” Care m-au învățat să duc cu mine pretutindeni iubirea pentru locurile mele natale și pentru oamenii locului…Dar mai ales mi-au spus că fiecare om, cât trăiește sub soare, trebuie să dea valoare locului străbunilor lui, punându-se în slujba oamenilor și readucându-l pe buzele tuturor…!” Pentru că, dragii mei, așa cum spun și versurile unui cântec, devenit ca și un imn național pentru ortodocșii români,… ,,Avem o țară unde au stăpânit odată/Vitejii daci, bărbați nemuritori… ” Avem un pământ sfânt și un neam jertfitor, a cărui vină a fost că ascultând de Dumnezeu ,,Ortodoxia a iubit” …Exact așa cum am spus-o în biserica din Giurcari (Dumitrești) anul acesta, exact asta cred și eu: că eroii sunt icoana neamului nostru românesc, la care nu trebuie nicicând a uita să ne închinăm! Eroii sunt martirii credinței, pe care au apărat-o cu prețul vieții împotriva unor neamuri străine, cotropitoare! Ei sunt aidoma Sfinților martiri de la începuturile creștinismului. De aceea sărbătorim fără a sta pe gânduri moartea lor ca pe o renaștere spirituală, ca pe o înălțare la Cer aidoma înălțării Domnului Hristos! Și aici aflăm laolaltă toți eroii căzuți în toate războaiele vremii, inclusiv pe eroii din perioada comunistă, care au fost aruncați în temnițe și apoi în gropi comune! ,,Avem un Rai de Sfinți, în temniți dați la moarte,/ Și aruncați în groapă neștiuți/ Dar astăzi dând pământul la o parte/Ies Moaște Sfinte-n zeghe grea de deținuți.”
(fragmente din lucrarea de grad didactic I, preluate în revista școlară ,,Învățăcelul”)
[1] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgică, p.380;
[2] Sf. Simeon al Tesalonicului, Scrieri, apud Benedict Aghioritul, op. cit, pp. 30-31;
[3] Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi. Acatistul celor adormiţi, Editura Anestis, p.23;
[4] Cf. Adrian Cocoşilă, pe site-ul. www,crestinorodox.ro;
[5] Cf. S.A. Arhanghelow
A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI! 