IGNATUL ȘI TĂIEREA PORCULUI

(FRAGMENTE DIN CARTEA ,,BORDEȘTI, PLAI DE RUGĂ ȘI DOR…!”)

Eii, dar nu v-am spus despre un obicei fără de care copilăria noastră nu s-ar fi depănat înainte vreme…Tăiatul porcului! Intenționat l-am lăsat la finele acestui capitol, pentru că era…special! Chiar dacă se lăsa cu o mică baie de sânge și uneori stârnea copiilor oarece emoție negativă, împănată cu milă și ceva frică, tăiatul porcului era un obicei al lumii satului, complet aș zice, cu de toate, așa cum Ghiță cel din coteț venea ,,la pachet” cu de toate, umplând atât bucătăria în sărbători, cât mai ales cămara familiei țăranului nostru.

Tata, un măcelar neînfricat, care era chemat la tăierea multor porci din sat, își pregătea dinainte cuțitele, ascuțindu-le, în special pe cel de înjunghiat, pe care noi, copiii, nu aveam voie nici să punem mâna! Era ca un sfânt ritual al celui care îl săvârșea și nu trebuia întinat prin nimic! Vorbea din ajun cu cei care-l ajutau, căci era nevoie de bărbați vânjoși și pricepuți, pregătea lemnișoarele pentru pârlit, inclusiv locul sacrificiului și al tranșării. Căuta frânghii cu care-l lega pe Ghiță pentru a-l scoate din coteț, căci, sărmanul, nu prea voia să-și părăsească umila căsuță, parcă simțind primejdia. Pregătea câteva coșuri din răchită, saci din plastic și fundul pentru tranșat și nu uita de două butoiașe și câteva scânduri, pe care-și improviza masa…de operație…culinară!

Apoi, nelăsând nimic la voia întâmplării, tăticu, un adevărat amfitrion care conducea lucrarea, nu uita de băutura cu care urma să-și cinstească ajutoarele, pe care mama trebuia s-o prepare la foc mic, cu mirodenii: câteva cuișoare și boabe de piper, puțin zahăr, eventual puțin lemn de scorțișoară sau nucșoară. De asemenea, ea pregătea ceaunul pentru pomana porcului, din care se înfruptau bărbații, căci ei nu posteau…Avea pregătite și ligheanele pentru spălat mațele, chișca și fundacul și alte vreo două ceaune mari, pentru șuncă și organe.

Pe noi copiii, fetele îndeosebi, nu ne lăsa să vedem momentul înjunghierii. Dar auzeam din casă țipetele disperate ale lui Ghiță și inima ne-o lua la trap…uneori chiar plângeam. Mama ne mustra: ,,Hai mă, mamî, di ci plângiți? Dacî așa a lăsat Dumnezeu pă pământu ăsta?! Na! Apoi cum altfel sî puteți mânca șorici dacî tac-tu nu-l taiie!? Hai, cî vă cheamî sî vă urcați pă el acuș!” Uneori comentam, alteori o contraziceam, chiar refuzam să mâncăm șorici de pe animalul cu care până atunci fusesem…prieteni. Dar asta până ne ademenea mama cu mirosul de friptură din ceaun, când urmam și noi poetului celebrei poezii:…,,mănânc și plâng…mănânc…” Când porcul era pârlit, curățat frumos  și bine spălat, în câteva ape, tata punea peste el un țol curat, o pătură sau  chiar un preș, și ne  chema să ne urcăm pe el, căci era de bun augur și se spunea că, pe viitor, vom fi grași ca porcul, plesnind de sănătate. Adesea mezinul familiei se bucura de această urare simbolică. De la o vârstă, nu mai urcai pe porc, era clar. Cei prezenți erau serviți cu un vin sau o țuică fiartă  și urau gazdei: ,,Să trăiți și să-l mâncați sănătoși”! După ce-i făceau o cruce în frunte bietului Ghiță (și el …creștin nedeclarat!), urma  tranșarea, care necesita oarece iscusință. De regulă, se scoteau căpățâna și picioarele, apoi îl întorceau cu fața în jos, despicându-l de-a lungul, dându-i ,,blana”  de-o parte și de alta, apoi îi scoteau coastele. Ajungeau la mațe, care nu trebuiau crestate din greșeală, la organe și abia apoi la fiecare buture și toate celelalte, într-o ordine firească, dar bine stabilită. Mama se și apuca de spălat mațele, cât erau calde, căci se făceau mai bine, iar nouă totdeauna ne repugna mirosul (chiar dacă, din seara anterioară, nu i se mai dădea de  mâncat porcului!). Trebuia să-i turnăm mamei continuu apă caldă, pentru a spăla mațele în câteva ape, întorcându-le pe dos cu un băț bine finisat la capete. Simultan, pregătea ceaunul pentru așa numita pomană a porcului, pe care îl veghea bunica sau altcineva, după caz. La Bordești, acest preparat tradițional aduna laolaltă bucățele de organe-ficat și bojoc (plămân) îndeosebi, ceva carne macră și puțină slănină. De unde și denumirea folosită în zonă: ,,bucățele”. Se pregătea ceaunul de mămăligă, se punea alături o farfurie cu fâșii de șorici și una cu murături de la cămară (în special gogonele murate sau gogoșari și castraveți la oțet) și nelipsitul cofer cu vin fiert.

Aceasta era o ocazie perfectă pentru vecini și cunoscuți de a discuta pe seama animalelor fiecăruia, a recoltei proprii din acea toamnă și de a depăna amintiri, până când se chercheleau cu toții…Sau nu! Dacă mai aveau și alți porci de tăiat, nu aveau voie să se abțiguiască! Deși era o zi agitată, cu alergătură, cu strigăte și zarvă, totuși tăiatul porcului era foarte așteptat în lumea satului. Era un moment de comuniune, aș îndrăzni să zic. Un prilej de întâlnire, de întrajutorare, de solidaritate creștină. Totodată, era  o ocazie fericită nu doar de a discuta unul cu altul și a  retrăi momente din trecut, ci și de a ,,pune țara la cale,” făcându-se unele planuri comune pentru viitor. Acum când scriu, fără să vreau, un suspin prelung mi-a eliberat gâtlejul și câteva lacrimi de dor mi-au împăienjenit ochii, cu gândul la acele vremuri, dar mai ales la tăticu…Care nu a avut șansa să se bucure prea mult de nepoții lui, pe care să-i urce cu brațele sale pe porcul înjunghiat de el, nici de compania ginerilor lui, vazându-i azi cum înjunghie, la rândul lor, alți și alți porci, în spiritul tradiției și al petrecerii împreună a momentelor premergătoare marelui praznic al Nașterii Domnului. I-am simțit lipsa în toți acești 32 de ani de când a lăsat în urmă totul, în foarte multe momente ale vieții, dar cel mai mult în preajma sărbătorii Ignatului (Sf. Ignatie Teoforul), zi în care se pregătea să-și demonstreze abilitățile de măcelar priceput și ne îndemna să nu avem frică de nimic…