Pastele la români

În legătură cu tradițiile pascale, pregătirea cozonacului era un adevărat meșteșug, în care se antrenau mai multe surate. Acest lucru îmi aduce aminte și azi de faptul că era pe atunci o comunitate de tip frățească, ceea ce azi aproape a  dispărut. Femeile se ajutau la cozonaci câte două-trei pe zi, pentru a coace la cuptoarele făcute în curte, pe vatră-cum le zicea,  făcute special pentru cozonaci. Cea care avea un astfel de cuptor mare era preocupată să-și sprijine vecinele câte 2-3 zile la rând, dacă nu mai mult. Când nu aveai cuptor, depindeai de cel ce avea, cu care trebuia să te rânduiești cumva, în funcție de celelalte gospodine. Când, în sfârșit, te-ai ambiționat și ai investit într-unul, erai într-o vânzoleală continuă toată Săptămâna Patimilor. Iar noi, copiii, supuși la…tortură! Îmi aduc și acum aminte de mireasma care-mi gâdila nările și mă făcea să salivez. Uneori, vecinele care coceau la noi la cuptor ne lăsau câte un cozonăcel într-o tigăiță mai mică, făcut din coca rămasă, și căruia nu-i prea rezistam. Mama încerca să-l pună sub cheie, cum ziceam, să ,,nu ne spurce’’ și-n ,,Stămâna Mare”, dar de cele mai multe ori găseam cheia și cozonacii. Dacă tata era în acea zi acasă, aveam și noi, copiii, undă verde la cozonac, căci o certa pe mama:,,Lasă copchiii să mănânci…ci vrei, să le pui botnițî?! S-or faci ei mari     și-or înțelegi mai târziu! Iar mie, dacă tot îmi dai, dă-mi atuncea cald, când miroasi toată bătătura! Și puni mai mult maclavaiț de-ăla înăuntru…ori mănânc, ori nu mai mănânc!”

Mi-aduc aminte însă că nu era un cozonac foarte crescut ca acum, din câte realizez azi, fiind vorba de un grâu nemodificat genetic atunci, respectiv de o făină cu puțin gluten, care nu prea creștea.

Cât despre ouă, niciodată nu le făceam altfel decât roșii. Ouăle ,,le  înroșeam’’, ăsta era termenul, nu le vopseam ca acum, galbene, verzi, albastre, ba și sidefate! Doar dacă le încondeiam cu condei (dar la noi, eu nu am prins o tradiție bine închegată, ca în zona de munte, unde se mai păstrează și azi!) ieșeau și cu  alb-gălbui pe alocuri. La noi în zonă se făceau cu ciorapul: puneam frunzulițe de flori diverse peste oul umed și înfășuram strâns în ciorapul ce-l legam bine la capete. Îmi aduc aminte că mama s-a trudit odată cu un condei, dar tehnica cerea experiență și răbdare, mai ales că ceara trebuia ținută pe baia de aburi, să fie caldă. Ori, lipsa acestui obicei și-a spus cuvântul:condeiul era gros, liniile trasate așijderea! Ca profesor, mult mai târziu, am învățat să folosesc condeiul de la mocăncuțele mele, am și pictat sau desenat ouăle înroșite, dar acasă, de ani buni, fac doar ouă roșii și în ciorap, cu foi de ceapă (fierte în colorant verde), care sunt de o frumusețe rară, fiecare parcă având un alt model.

Nu-mi amintesc dacă  totdeauna în Joia Mare s-a mers la biserică cu coliva, la liturghie, ca în ultimii 30 de ani! Unii zic că nu…Dar seara, la Denia celor 12 Evanghelii, se umplea sfântul locaș! Vinerea era zi de post negru, aspru, înroșeam ouăle și făceam o parte dintre mâncăruri, de preferat din carne de miel. Dacă nu era miel, atunci era un ied, sau, la nevoie, făceam bucate din pasăre sau porc. Regina sărbătorii din familia mea era plăcinta de gighir, care era preferata tatei, și se făcea în prapurul mielului, din măruntaie, ceapă verde și verdeață, usturoi, cu ouă și puțină făină. Uneori, se mai rupea câte puțin prapurul, spre părerea mea de rău, care îmi vedeam truda risipită…Făceam sarmale, friptură, ciorbă, uneori salată de boeuf, chiftele și alte aperitive. Mai târziu, am început să umplem ouă cu maioneză sau diverse alte umpluturi: pateu, sardele, cașcaval. Pe lângă regalul cozonac, dulciurile erau formate de prăjituri precum chec, plăcinte (cu brânză sărată și orez, la cuptor), faguri și nuci umplute sau prăjituri cu foi. Acestea erau cele mai des pregătite de gospodinele noastre bordeștence.

Curățenia casei, a curții și a grădinii era un obicei  foarte riguros, de la care gospodinele nu abdicau. Oricât ar fi fost de ocupate! Căci începeau muncile la vie, era nevoie de pus în grădină ceapa, bobul, fasolea, etc. Se văruiau gărduțurile din curte, trunchiul pomilor și podețul de la poartă.

 Era important obiceiul înnoirii copiilor, îndeosebi, părinții cumpărând de Paște hăinuțe și pantofi. Cu adevărat, nu era Paște să nu ni se cumpere ceva de îmbrăcat măcar, oricât de bun fusese sau nu anul agricol anterior. Și nimeni nu știa, pe atunci, povestea…iepurașului de Paști…cu care familia modernă este intoxicată insistent astăzi de mass media…Și, sincer, cred că nici…dor nu ne-a fost!, ca s-o spunem pe-aia dreaptă!

 Sâmbăta era mereu de făcut câte ceva, până-n seară târziu, multe retușuri la diferite treburi făcute în grabă, așa că niciodată nu aveam timp să ațipim puțin până la sujba învierii, ca să putem lua pasca imediat când veneam de la slujbă. Mai târziu, aveam să simt altfel acea așteptare de sâmbâta, în care Domnul Hristos este în pântecele creației Sale. În aprilie 1989, pe când aveam  20 de ani, a murit tata, așa că de atunci s-au îndesit drumurile mele către biserică și am început  să străbat conștient calea Crucii, către pogorârea dimpreună cu Domnul Iisus la iad și izbânda Sa asupra morții.

Cum mama cântase la strană dintotdeauna, lucru pe care l-am tot repetat, cu ocazia marilor sărbători, nu puteam decât s-o secondăm și noi, fetele ei dragi. La început mai timid, apoi cu convingere și fermitate.

Revenind la slujba învierii, aici ne întâlneam cu câteva obiceiuri păgâne, rămase în lumea satului până azi. Se punea spre păstrare lumânarea care arsese noaptea (ca s-o aprinzi dacă bătea piatra sau pățea cineva vreo spaimă). Un ou roșu se băga într-o cană cu apă și, după ce lua toată lumea pasca, și cei ce au postit și cei ce nu postiseră, ne spălam pe față, ca să ,,plesnim de sănătate’’, să fim roșii la față precum oul înroșit. Mergeam apoi cu împărțit la rude, fini și vecini, prilej cu care adulții își vizitau casele și gospodăriile, își arătau animalele, cât au crescut porcii, mândria și bogăția cămării bordeșteanului, iar copiii se zbeguiau. Lunea se ieșea la morminte cu ouă și cozonac, ca și acum.

Dar, noi, cei tineri, a doua zi mergeam la iarbă verde, de regulă la monument sau pe heleșteu, luând și caprele la păscut. Ne odihneam, dar mai ales jucam cărți sau volei ori măgarul grecesc.

Astăzi, în vreme de libertate, constat că e o  situație contrară…că e prea multă libertate! Libertinaj, e cuvântul ce s-ar potrivi mai bine! ,,Desfrânata Babilonului” e tot acolo, metaforic vorbind. Poate mai desfrânată ca niciodată! Deschiderea granițelor a echivalat cu a aduce ,,dumnezei străini’’ în pământul lui Zamolxis. Ideologii și practici străine ortodoxiei milenare: yoga și religii orientale, antroposofie, teosofie, satanism. În virtutea inerției, româncuțele noastre aduc acasă bărbați străini, de alte religii și orientări, cu impact social și religios evident…România devine, pe alocuri, un mic Babilon…Aproape că nu mai putem vorbi aceeași limbă  a străbunilor noștri, unii cu alții…(oare, doar pentru că engleza e la modă și a răpit locul rusei sau francezei…?) Mult formalism, dar îngropând fondul. Valori înmormântate sub pământul unor ideologii străine, sub pretextul unificării comerciale și militare (UE, NATO…)…și, în curând, spirituale (?)…care să ne aducă prosperitatea și egalitatea…În fapt, o Nouă Ordine Mondială și o îndepărtare de ceea ce este al neamului nostru…

Din păcate, toate aceste schimbări au ecou în sufletele contemporanilor. Copiii de azi nu-și prea mai conștientizează  originile, nu-și mai știu istoria! Poate și pentru motivul că li s-a spus că a fost falsificată…Nu-și mai recunosc bunicii și străbunicii! Nu îi mai cinstesc cum se cuvine! Ba mulți se rușinează cu ei! Cred cu desăvârșire că acum e momentul să ne ridicăm…cum zicea Radu Gyr, în poezia pentru care a fost condamnat la temniță comunistă: ,,Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane…!” Dacă tot auzim zilnic sloganul mediei moderne: ,,România, trezește-te!” Dar, se pare, că încă nu strigă suficient de tare, căci noi încă mai dormim! Cred că suntem prea obosiți…(Oare din cauza telefoniei mobile și a internetului? Sau a școlii on-line? Mă întreb și eu, încă nu știu foarte sigur…)

Personal, eu încă mai cred în poporul meu, în trezirea spirituală a românilor din acest somn amăgitor, spre care ne ademenește Vestul, cu confortul și dorința lui de înavuțire, un alt satan biblic, cu un alt chip decât cel edenic…Și nu spun asta pe motiv că aș fi împotriva cuceririlor științifice, a progresului contemporan! Chiar dacă aud des spunându-se că românii au fost mereu cârcotași, eu știu că asta este o neputință a firii, o atitudine a …vremurilor. Mai știu că românul a fost  mereu vertical, iubitor de neam și de Dumnezeu, jertfitor, cu frică de Cel de Sus și cu  rușine  de oameni. Că a știut dintotdeauna care sunt tradițiile puse în legătură cu obiceiurile locului, cu cusăturile și împletiturile, cu purtarea costumelor populare măcar ocazinal, participarea la întreceri și concursuri folclorice, obiceiurile legate de începutul și sfârșitul vieții, datinile legate de nunta satului, despre toate acestea ce fac parte din tezaurul  satului românesc. E momentul să ne întoarcem cu toții mai mult către modelul bordeșteanului care s-a identificat cu românul încreștinat de la origini! Spre o viață tihnită, în mijlocul naturii, către o viață mai sănătoasă, care este asaltată azi tot mai mult de consumism și acumulare, de alimente impuse consumului, care creează dependență și duc la dezechilibre grave în sănătate și la așa zisele boli ale civilizației, precum obezitatea, afecțiunile  cardiovasculare, diabetul, cancerul…Țăranul trebuie să se întoarcă la consumul casnic și la munca propriului pământ, dacă vrea sănătate și viață lungă, așa cum au făcut-o și strămoșii lui. La o viață  așa cum i-a fost oferită de Creatorul său: stăpânind natura și beneficiind de roadele ei în siguranță. Sigur că, în condițiile industrializării și dezvoltării  schimbului comercial din perioada contemporană, lucrurile s-au  schimbat, au avansat azi…Dar  măcar uneori sau în unele privințe putem reveni la obârșie! Putem consuma ceea ce credem că este sigur: adică ceea ce producem noi înșine! Legume și fructe proaspete, iar la nevoie, congelate și transformate în gemuri și dulcețuri, ș.a. Sau  chiar și  numai purtând o ie (la blugii americani, sâc!!!) sau măcar un fular lucrat manual lângă o haină șic! (fie ea și second hand, made in Germania!)!!! Nu mai putem fi azi exact ca bunicii noștri, poate nici vestimentar, nici pe linia obiceiurilor transmise oral din tată-n fiu. Dar măcar îi putem imita ca trăire! Ca simțire românească și mai ales creștinească! Dacă tot am avut șansa să devenim creștini de la origini, prin Sfântul Ap. Andrei, atunci să nu îngropăm darul lui Dumnezeu, talantul biblic: faptul că ne-am născut popor creștin! Ci să-l înmulțim în mod responsabil, conștienți că va veni ziua Întoarcerii Stăpânului, Cel ce va face socoteală dreaptă cu fiecare slugă a Sa!  Amin!