poezie…

          NIMENI NU POATE IUBI ATÂT 
          CÂT IUBEȘTE O MAMĂ!

    (Mamei... cu dor adânc, la 6 luni de la plecare...)


1.Într-o zi, am întrebat  azurul cerului, în care adesea          
 îmi desfătam privirile:
,,Tu știi cine iubește mai mult pe pământ?”
Iar luna mi-a răspuns că ea iubește  noaptea, 
Iar soarele, că el iubește ziua.
Am privit apoi pământul imens, cu apele lui adânci și reci 
și cu pădurile sale mărețe, dar el... a tăcut pentru o 
vreme...
S-a auzit apoi un tunet,  ce parcă  a legat cerul  de 
pământ:  în sfârșit, cerul mi-a răspuns!
,,Nimeni nu poate iubi atât cât iubește o mamă! ”

2. Am vrut să mai știu apoi de ce Dumnezeu a creat 
femeia pentru bărbat, 
De vreme ce el n-o poate iubi ca pe sine însuși, ca pe 
propriul mădular?!?
Și iarăși...tăcere! Nici măcar biblicele pietre nu mi-au 
vorbit!
Soarele  a dispărut și cerul s-a întunecat, iar păsările s-au 
risipit speriate, ascunzându-și aripile...
Atunci am strigat iar către Cer:,,Doamne, de ce taci? 
Pentru ce m-ai făcut, numai pentru dureri?!?”
După o vreme, El mi-a răspuns: ,,Ți-am dat ceva mai bun! 
Iubirea eternă a mamei!
Căci nimeni nu poate iubi atât cât iubește o mamă!’’ 

3.,,Dacă-i așa, de ce mi-ai luat-o, Doamne”?!?, am mai 
îndrăznit să întreb, cu lacrimile șiroinde, de dor...
,,Ard de dorul ei, Doamne”!, am scâncit eu iar, ca un copil. 
,,Vreau să  o mai văd măcar o dată! Să mai fie lângă mine 
măcar o zi! Căci am impresia că n-am prețuit-o   
îndeajuns! Și că nu i-am spus cât de mult o iubesc!
Să-i sărut mâna bătătorită mirosind a busuioc,
Să-i văd zâmbetul blând din ochi-i de smarald!
Și mai ales să-mi sărute obrajii roși de boală...
Și să-mi dea o caldă mângâiere... și curaj  să pot 
merge mai departe!
De-o viață mă știu orfană, Doamne, dar lângă ea nu m-am 
simțit niciodată așa”...
 ,,Știu,nimeni nu-ți cunoaște zbuciumul mai mult ca Mine!”, 
am auzit iar Glasul. ,,Dar pe pământ, nimeni nu  
poate iubi atât cât iubește o mamă! ”  

4.De 6 luni nu-mi pot stăvili plânsul...De dor, de durere...! 
De milă...pentru ea, pentru mine...
De când mi-am pierdut mama mă simt cu adevărat orfană!
Mă uit la mormântul pecetluit și o strig, adesea spunându-
i, așa cum spunea ea mamei ei, să meargă acasă... 
Dar degeaba...! Plec singură de fiecare dată.
Trupul ei firav și obosit de atâta muncă și-a găsit, în 
sfârșit, odihna veșnică! De aceea nu se întoarce!
Doar în vis ce mi se mai arată...Spre  ostoirea dorului...
Și, recunosc, am un loc tainic unde o regăsesc mereu vie: 
în amintiri...! Avem atâtea amintiri împreună! Pe care  
uitarea nu va reuși să mi le smulgă!
Pentru că nimeni nu poate iubi atât cât iubește o mamă!

5.Orice cuvânt al ei e și azi un balsam pentru sufletul 
meu și a devenit un testament sfânt.
Orice sfat de ieri  reînvie mereu în inima mea.
Pentru că  a fost  atât de prezentă în tot ce a făcut 
aici! Pentru că a fost mereu între Cer și pământ!
Încât oamenii mă opresc să-mi vorbească despre ea:
O femeie-bărbat, o ființă dârză ce-a pus lumea la picioare
Prin faptele ei mari, prin iubirea-i necondiționată, smerită,
Prin curajul ei, prin credința sa neclintită!
O mamă eroină ce și-a plâns cu nădejde fiica răpită de 
moarte,
Care și-a îngrijit până la ultima suflare fiul supus 
dependențelor,
 Care a pus deasupra iubirea ei altruistă, spunându-mi să o 
          las
Pentru  a nu fi eu singură după plecarea ei Dincolo!
De aceea  azi știu, mai presus decât toți, 
Că nimeni nu poate iubi atât cât iubește o mamă!

6.Ziua trudea din greu  pentru alți, pentru că așa a  înțeles 
că fusese croită de Sus: să-i pese!
Să fie reazem altora, să pună deasupra nevoile altora, pe 
cei nevoiași, sărmani sau goi de fapte.
 Iar noaptea era trudită de grijile ce n-o ocoliseră, ca 
   văduvă, vreme de 33 de ani...
Griji pentru pământ, pentru casă, pentru copiii risipiți prin 
lume.
Și așa își îngemăna  cu luna nopțile ei albe!
 Mulți o-ntrebau cum de rezistă,  de unde-și ia puterea?
,,De Sus! Dumnezeu nu mă lasă”, răspundea simplu.  
Pentru că acesta e rostul creștinului:
Să poarte  pe umeri poverile celor slabi! 
Dar mai cu seamă să-și ajute copiii, atât timp cât trăiește!
Căci nimeni de pe pământ nu-i poate iubi atât cât iubește 
o mamă!

7.De-ar fi să mă mai nasc o dată, am spus, că tot în casa 
ei aș vrea să fie...
Tot din trupul și  din coapsele ei aș vrea să ies!
O femeie simplă, fără multă carte, dar atât de înțeleaptă și 
dibace!
O mână de humă, care  și-a împlinit chemarea în lume și 
care a făcut mândru un neam întreg!
Care și-a înțeles rostul și l-a predat mai departe tuturor 
urmașilor ei...
O făclie, care a ars curat, sub Mâna Providenței, până la 
ultima suflare, 
Dând slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Dar mai ales pentru maternitate, pentru darul neprețuit dat 
mamei!
Pentru negrăita bucurie de a fi fost mama mea...
 Căci a putut dovedi că nimeni pe pământ 
           nu poate iubi atât cât iubește o mamă!

8. Alesesem fecioria, de aceea am înțeles târziu că-n lume 
femeia strălucește ca luna, dacă nu are copii,
Ori  ca soarele, dacă dă naștere pruncilor buni, pentru Rai.
Dar știam că mântuirea fiecăruia rămâne în Mâna lui 
Dumnezeu!
Mai știam că femeia care-și leapădă pruncii și le răpește 
iubirea de mamă demnă e de gheena focului!
Și că pruncii care nu au avut o mamă ca a mea și n-au 
cunoscut cu adevărat ce e  iubirea ei, demni sunt de milă!
Toate se duc aici ca aburul și ca fumul: rangul, averea, 
până și anii!
 Dar ceea  ce rămâne  în veșnicie e iubirea mamei pentru 
 pruncii ei!
 Căci așa am fost dăruiți de Sus, cu cel mai de preț sprijin!
 Ca niciun pământean să nu poată striga vreodată lui 
 Dumnezeu că este singur, părăsit,
 Atât timp cât i-a dat să aibă o mamă!
 Căci, un pământean nu poate fi iubit atât de mult decât de 
 propria sa  mamă! 
  

---