SCHITUL BRÂNCOVENESC DIN BORDEȘTI ÎN ACTUALITATE
Începând cu Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, în acest an fiind în data de 28 mai, parohul din Bordeștii de Sus, părintele Dan Burducea, a redeschis schitul de pe Valea Bisericii, anunțând că cel puțin o dată pe lună enoriașii săi se vor putea bucura de slujbele ortodoxe în această vatră de istorie. Nu am fost prezenți foarte mulți…..și asta nu doar pt că s-a cam așezat praful pe amintirile noastre, ale bordeștenilor…Ci pt că, în genere, biserica este goală, participanții la slujbe fiind în număr de circa 30-40, duminical… Cu toată situația din ultima vreme-pandemie, sărăcie, neputințe, ș.a, la care se adaugă dezinteresul tinerilor și îmbătrânirea satului, părintele paroh a continuat să predice în stilul său , cu amănuntele de rigoare, arătând parcă oarece bucurie lăuntrică în plus…Și da, fără să știe prea multă istorie locală, aceleași bătrânele fidele parohiei și aceiași enoriași care răspund mereu prezent, duminică de duminică, au savurat în tăcere nu doar cuvântul preotului, ci și cântările de la chinonic, pricesne închinate Maicii Domnului și Domnului Hristos! Am citit pe fețele celor prezenți bucuria revederii tainice cu ctitorii lăcașului, cu istoria locului, cu străbunii pomeniți la Liturghie. Am fost surprinsă să văd chiar și o familie întreagă, de 5 membri! Sau alte câteva, cu câte 2 membri prezenți!
Nu e puțin lucru să conștientizezi cele trăite!De aceea, preotul tot încearcă să ,,scuture zgura” de pe ochii minții noastre! Și nu doar pt că asta îi e datoria! Ci pt că ar dori să-i facă părtași bucuriei sale pe toți cei încredințați lui, prin hirotonie, tocmai pt că a avut experiențe în Duhul Sfânt! Eu, ca absolvent de teologie, înțeleg cel mai bine misiunea sa, pt că și eu fac același lucru la catedră- caut să-i atrag către Dumnezeu pe cei tineri! Nu e bucurie mai mare ca atunci ,,când sunt frații împreună”, cum zice psalmistul.Nu e deloc ușor…Domnul Hristos Însuși a spus-o Ucenicilor Săi.Dacă ar fi, atunci bisericile ar fi neîncăpătoare. Dar e dureros! Ca Hristos să sufere și să moară pt noi, iar noi să-i disprețuim Jertfa, să o ignorăm! Să credem că a merge la biserică e doar un obicei ori un ritual, la alegere! Că nu e o obligație! Dar Jertfa Lui ne obligă, dragi creștini! Vedeți, chiar așa m-am adresat:creștini sunt cei botezați în Numele lui Hristos, următori ai Săi! Zadarnice au fost umilințele, pătimirile Sale, moartea Lui, dacă noi nu-I acceptăm chemarea! Nu degeaba a fondat Biserica! Ea este născută din Jertfa Sa și a Apostolilor, la Cincizecime, apoi prin martiriul celor ce L-au urmat pe calea credinței. Azi nu ne mai cere nimeni să murim, ca altădată Ucenicii și Martirii, care au întărit baza Ei, dar ne cere să murim păcatului și să ,,rămânem în El”(în credință) dacă vrem ca El să rămână în noi! Deci fără Sfintele TAINE-spovedanie și împărtășanie îndeosebi , nu putem fi cu El, degeaba ne batem cu pumnul în piept spunând că noi suntem creștini! Că suntem credincioși, deși nu mergem la biserică! Și vin destui să te contrazică cu exemple cum că și credincioșii ce frecventează biserică ,,sunt bătuți de Dumnezeu” ori, dimpotrivă, că mulți ce nu vin la biserică o duc mai bine ca ceilalți… Dacă s-ar pune așa problema și Sus….văleu! Bine că Dumnezeu nu gândește ca noi! Vreau să zic de altfel că părintele s-ar bucura nespus să vadă biserica plină…ar ști că lumea chiar și-a învățat lecția existențială! Sigur, fiecare epocă cu problemele ei, cu credincioșii și necredincioșii ei. Și o să vă spun că și biserica aceasta a noastră, de care acum suntem mândri cu toții, numită a lui Brâncoveanu, s-a ridicat cu eforturi, apoi secole la rând a fost întreținută cu eforturi, prin grija unor domni(boieri) și enoriași. Ca mai apoi, prin jerta unor oameni ca d-l înv. Ghe. Asănache, în regimul ceaușist, să se facă demersuri spre a o ridica din ruină. Noi, cei de azi, nu trebuie să mai lăsăm să se întâmple așa ceva! De aceea azi fac și eu o chemare, ca și parohul nostru, să veniți alături de noi de fiecare dată când petrecem duhovnicește între pereții mâzgăliți de odraslele bordeștenilor cândva, dar care cadrează cu credința noastră autentică, străbună! Până atunci, vom răsfoi împreună câteva pagini din istoria acestui lăcaș de cult, care s-a ridicat din ruine precum pasărea phoenix, din propria sa cenușă!
,,Cum era și firesc, ctitoria clucerului Mănăilă, deși a rezistat peste veacuri, fiind salvată de la pieire, nu mai corespunde astăzi întru totul vechii înfățișări, așa cum ne-o arată lămurit și scriitorii noștri locali. Însă frumusețea și eleganța ei dintru început nu au părăsit-o, în ciuda neglijenței colective manifestată atâta timp. Nu doar timpul i-a fost potrivnic, ci și exploatarea propriu zisă și lipsa responsabilității… Ca să nu mai vorbim de inconștiența unor oameni care nu și-au educat suficient copiii asupra valorilor locului și care și-au scrijelit numele lor…,,importante” peste capodopera lui Pârvu Mutu! Din păcate, trebuie să recunoaștem că au existat și există și azi asemenea oameni! Practic, mulți bordeșteni nu au fost conștienți de valoarea deținută de acest așezământ! Și NICI AZI NU SUNT! În ciuda celebrei sale obârșii și a rolului jucat în viața bordeștenilor de-a lungul secolelor trecute! De pildă, ceea ce încă îmi stăruie în minte este sentimentul de frică, ce ne întâmpina la intrarea în biserică, sau poveștile de groază, depănate la școală, despre liliecii cuibăriți în cafas, emoție care covârșea măreția celor spuse de profesorii însoțitori, adesea. Astăzi, această rară ,,lebădă neagră”, cum au numit-o scriitorii menționați, are doar o turlă, acoperită cu tablă roșiatică de cupru, iar trupu-i zvelt nu poartă o porfiră roșie, menită împărăteselor lumești, ci o rochie de mireasă, alb curat…Are și uși noi, care încearcă să le copie pe cele autentice, și, deși azi deține doar 30 % din pictura originală, a devenit un obiectiv de interes cultural pentru zona Vrancei. Ce spun acești specialiști, care ne tot vizitează comuna? Că ,,suntem în faţa unei duble opere de înaltă calitate: cea executată de cei mai buni meşteri ai epocii de construcţie şi valoarea adăugată de o restaurare de excepţie a începutului de secol XXI’’[1]. Și că e firesc ca opera aceasta să reintre în cultul Bisericii și totodată în traseele turismului românesc! Nu să fie iar neglijată! În acest sens, trag un semnal de alarmă asupra necesității implicării autorităților mai mult în securizarea și paza obiectivului în sine, pentru a îngrădi intrarea copiilor nesupravegheați ori a animalelor în curtea interioară a schitului! Cu siguranță se poate face ceva prin implicarea responsabililor și conștientizarea populației!
În anul 1911 schitul a fost părăsit de monahi, datorită alunecărilor de teren, după ce mai înainte a fost neglijat și sărăcit de toți, inclusiv deposedat de o mare parte dintre moșii, cu care legea lui Cuza îi împroprietărise pe clăcașii din zonă, dându-le înapoi pământurile luate de boierii locului și donate schitului, prin legea secularizării averilor mănăstirești. Localnicii aveau să rămână fără biserică, motiv pentru care bordeștenii vor merge la Mănăstirea Recea, pentru o perioadă de circa 30 de ani. O parte dintre odoarele vechii biserici aveau să fie mutate, ca o binecuvântare a locului, la noua biserică a satului, ce se va ridica între anii 1938-1942.
Cu toate acestea, hramul schitului nostru a fost multă vreme sărbătorit în curtea bisericii brâncovenești, la data de 15 august, pentru că acolo erau încă morții satului. Cu timpul, după mutarea cimitirului, în anii ‘80, la noua biserică, cum era și firesc, a început a se sărbători hramul noii biserici, la 8 septembrie. Copil fiind pe atunci, d-na Caty Tudor (fostă Gheorghe) povestește:,,Crezi că am mâncat vreodată o mâncare mai bună ca cea pe care o mâncam pe Valea Bisericii, pe 15 august? Nu, niciodată! Sau unde eram noi copii, nu știu…Dar, îți spun, acel eveniment avea o asemenea încărcătură emoțională! Toți, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel, ne strângeam dis de dimineață la Schitul Brâncoveanu, pentru pomenirea morților. După slujbă, ne așezam pe iarbă, in curte, întindeam fețe de masă și scoteam din coșurile de răchită mâncarea: fripturi, plăcinte și mai ales brânză cu smântână…Nu o să uit niciodată anii copilăriei mele, nici ziua hramului schitului nostru!…” Restaurarea schitului brâncovenesc și-a legat soarta de cea a învățătorului Ghe. Asănache, după cum se vede limpede și azi, un bun creștin și un mare iubitor de istorie locală. Dumnealui a inițiat, în noiembrie 1980, simpozionul științific ,,Bordești- trecut, prezent și viitor”, legat de cultura Monteoru de pe Valea Mare, în principal, ocazie cu care s-a pus și problema scrierii unei monografii a comunei, respectiv cea a ridicării unui monument în cinstea eroilor locului, căzuți în ultimele trei războaie. Ceva mai târziu, profesorii de Istorie, bordeștenii Gheorghe Fiștoc și Ionuț Bercaru, au putut continua, fiecare la măsura lui, opera de valorificare a patrimoniului cultural local,prin susținerea simpozionului științific tematic la monumentul cel mai drag sufletului oricărui bordeștean:Schitul Brâncovenesc. La 10 martie 2015, la ctitoria clucerului Mănăilă, s-a ținut prima slujbă, celebrându-se 100 de ani de la declararea ei ca monument istoric. De atunci, anual, biserica devine neîncăpătoare în zilele simpozionului Bordești-Brâncoveanu, cel mai semnificativ eveniment cultural din zonă, care glăsuiește despre măreția și vechimea locului și despre inițiativa unor oameni inimoși din comună, care nu vor să uite de unde au plecat și unde au ajuns, datorită simțirii lor personale și dorului după istoria plaiurilor natale”(fragment din lucrarea mea-Bordești, plai de rugă și dor…apărută în pandemie)
După cum se știe, anul trecut am avut bucuria să ne vedem visul cu ochii- resfințirea schitului! Acum suntem pe drumul cel bun, în general. S-a rezolvat cu ,,statutul ” -adică nu e o poartă deschisă o dată pe an, la simpozion, și atât! Nu mai pasc vitele acolo… Conducerea Bisericii și comunității s-a implicat și în privința securizării.Acum mai rămâne ca oamenii, începând cu bordeștenii, să conștintizeze importanța acestui schit, care e înainte de toate lăcaș de cult, mijloc de mântuire, nu doar muzeu cu valoare de patrimoniu cultural! Așa a fost tocmit de înaintași și așa este și acum, după mai bine de trei veacuri! Așa că ar trebui să ne plecăm genunchii smeriți, plini de recunotință pt jertfa tuturor înaintașilor, care au făcut ca această ,,perlă’ să fie prinsă în salba noastră, a bordeștenilor, într-o comună mică, dar frumoasă și plină de istorie veche! Să arătăm urmașilor care le este locul în lume! Care le este rădăcina, frați creștini bordeșteni! Numai prin exemplul nostru personal putem păstra valorile neamului și strădania strămoșilor locului! Numai așa putem avea speranța că după noi va mai fi cineva care să aprindă o lumânare în tinda bisericii clucerului Mănăilă, boier din vremea lui Constantin Brâncoveanu!
[1] Prof.Anca Brătuleanu în Dilema veche, nr. 402, 20-26 oct. 2011;
A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI! 