Autor: acassaromania

Publicat pe

,,E vremea rozelor… (ce mor?)”…

De curând, ortodocșii români au celebrat praznicul Rusaliilor, în fapt Pogorârea Sf. Duh și implicit întemeierea Bisericii Primare. A Bisericii fondate de Mântuitorul Hristos și de Apostolii Săi, care, ulterior, au plecat în toată lumea , vestind Evanghelia Domnului și ,,neamurilor”. Tradiția Bisericii a păstrat bucuria acestui mare eveniment istoric și printr-o serie de obiceiuri locale, care s-au impus în timp în toată creștinătatea.Unul este legat de însăși denumirea sărbătorii, care s-a asimilat unei alte sărbători, chiar dacă păgâne pe atunci-Rosalia, creștinul numind-o Rusalii, în traducere românească.Nu o să intru în semnificații și simbolistică, dar o să vorbesc astăzi despre roze, despre minunata floare de trandafir, care este o floare nobilă și mult cântată de poeți și muzicieni în artele lor. Pe de o parte cuvântul însuși, rosa, apoi generalizat- pt a indica specia florală în sine, adică de trandafiri, se știe că se referă la culoarea roșie, roz închis, etc. Ori roșu este și culoarea de pe steagul nostru al românilor! Iar această culoare este asociată jertfei! Așa se explică menținerea vechii denumiri păgâne, Rosalia-sărbătoarea trandafirilor, în tradiția cretinilor. Biserica s-a desăvârșit prin lucrarea Duhului Dumnezeiesc, care va continua misiunea Ei după înălțarea Domnului la Cer, prin Ucenici, asupra cărora S-a revărsat în ziua Cincezecimii, adică la 50 de zile după Învierea Domnului Hristos. Coborându-se vizibil, ca niște ,,limbi de foc” care au stat deasupra lor, pt a-i încredința și totodată a da autoritate și textului evanghelic descriptiv, ce se va scrie ulterior, Duhul Sfânt, a Treia persoană a Sfintei Treimi, este asociat cu frunza de nuc sau cu cea de tei, ca formă, dar continuă să facă referire la vechea sărbătoare a trandafirilor. Rosele, cu ghimpi, dar cu un parfum și o frumusețe aparte în flora pământului. Totodată, cum spuneam, trandafirul este considerat o floare nobilă dar și ,,floarea iubirii”, a jertfei. Și iată că avem și de ce să o considerăm astfel noi, creștinii! Dacă o raportăm la Jertfa Domnului Hristos, care S-a jertfit din iubire pt noi, e clar că nu i se potrivește mai bine o altă semnificație! El a pus bazele instituției Bisericii Creștine , prin Jertfa cea de bunăvoie marcată pe Crucea de pe Dealul Căpățânii, zis Golgota. Dar fără de conclucrarea omului, pt care El a venit pe pământ și a primit să se jertfească, aceasta NU POATE EXISTA ȘI FUNCȚIONA! Ori drumul inițiat de Mântuitorul Hristos a fost presărat cu multe jertfe ale celor ce L-au urmat pe calea Crucii, începând cu Apostolii. Ei au plecat în lume să formeze bisericile locale, încreștinând lumea păgână și fiind continuatorii lucrării începute de Dumnezeu-Fiul și ulterior de Mângâietorul, Duhul Sfânt ce S-a pogorât peste ei la praznicul Cincizecimii, întemeind Biserica Văzută.Pe care în chip nevăzut, pe Cruce, o întemeiase Domnul Hristos. Așadar, ziua Rosei devine ziua nașterii creștinismului, o zi plină de mireasma Duhului Sfânt, care a dat nu doar puterea Sa Apostolilor, ci și bucuria alegerii lor ca stâlpi de bază pt Biserica de mai târziu, mireasma darurilor dumnezeiești și iubirea dovedită de urmașii Domnului prin acceptarea Jertfei. Căci, cine nu știe află acum, Biserica s-a întemeiat chiar de la început pe Jertfă, pe vârsarea sângelui: întâi al lui Hristos, imediat al Apostolilor, apoi, veacuri la rând, pe sângele martirilor. Și cum s-ar potrivi mai bine a fi numită ziua de naștere a Bisericii Creștine, dincolo de denumirea evenimentului spiritual (Pogorârea Sf. Duh), dacă nu sărbătoarea Rusaliilor, a trandafirilor, a jertfei?!?

Spuneam că acest praznic s-a asimilat de fapt cu cel al sărbătorii păgâne, trandafirii înflorind toată vara și înmiresmând cărările noastre, în toată lumea creștină.

Obișnuim să împodobim sfintele lăcașuri cu trandafiri și frunze de tei, în amintirea marelui praznic creștin. Ducem la iconostase cele mai frumoase roze în această zi. Ne bucurăm de miresmele acestei minunate flori, o dăruim iubitelor și celor dragi ai noștri, o cântăm în versuri și ne bucurăm de tablouri celebre care redau imagini cu cele mai nobile flori-trandafirii!

Dar și rozele mor, cum spune Macedonski… ,,Mor în grădini și mor și-n mine/Și-au fost atât de viață pline,/Și azi se sting așa ușor …”

Dar sărbătoarea Rusaliilor este consacrată și cultului morților! În sâmbăta dinaintea praznicului (care e totdeauna o duminică!) este celebrată Biserica Triumfătoare , cei care au triumfat în viața cea pământească, cei adormipăți sau morți. Atunci se împodobesc cănile/oalele dăruite de pomană pt cei adormiți, cu flori de trandafir (și cireșe, cum e la noi la deal, la Bordești). A doua zi, în Duminica Pogorârii, împodobim și lăcașul sfințit, biserica, luând apoi acasă dimpreună cu florile de nuc sau de tei, binecuvântate de clerul slujitor, și trandafirii care au împodobit biserica, strângându-i de pe jos. În plus, nucul și teiul au efecte terapeutice, așa cum și Duhul Sfânt are, oferindu-ne darurile Sale, cu care ne simțim binecuvântați și având o viață …înmiresmată! Această zi este unică în calendar, ea fiind singura sărbătoare închintă celei de a Treia Persoane Dumnezeiești, Duhului Sfânt. Așa cum ziua următoare ei, a treia zi a Rusaliilor-cum o numesc românii în tradiția lor bogată, este singurul praznic închinat Sfintei Treimi, adică deopotrivă celor Trei Persoane Divine:Tatăl Ceresc cel Unul nevăzut, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Întrupat și Duhul Sfânt cel Unul Ziditor și Sfințitor în lume. Există UN singur Dumnezeu Întreit în Persoane, nu trei Dumnezei! Un singur Dumnezeu cu trei forme de manifestare, pe care ÎL aflăm în trei ipostaze….Dogma aceasta a Sfintei Treimi este anevoie de explicat și imposibil de înțeles, dacă nu ne lăsăm luminați de Dumnezeu ! De aceea, sarcina revine Bisericii, prin clerul slujitor, cinul monahal și apostolii cei din lume, învățătorii de altădată și profesorii de azi, care au darul învățătoresc și binecuvântarea dată de ierarhie, nu doar studiile necesare. Se cuvine să ne supunem învățăturii Bisericii și explicațiilor(exegezei) Sfinților Părinți, care au trudit foarte mult pt a fixa în scris dogmele Ei, lăsate Apostolilor mai întâi, apoi marilor Dascăli creștini, care au rămas pe linia dintâi , nealterată, a învățăturii Domnului Hristos și care nu s-au abătut către altele, greșite, ereziile pierzătoare de suflet.

Trecând însă la latura practică, acolo unde Tradiția Bisericii devine una cu tradiția și obiceiurile populare, amintesc aici faptul că trandafirii sunt folosiți efectiv în alimentație! Nu-i mâncăm ca atare, cum îi găsim, în stare proaspătă, dar ne amintim sfatul anticului Hipocrate, părintele medicinei, care ne-a îndemnat să facem ca alimentele să ne fie (și) medicamente și totodată să facem din leacuri, din plantele pământului, alimente vii, care să ne ofere principiile alimentare, suportul unei sănătați reale, lăsată de Dumnezeu la vedere.

Din păcate, abia când ne pierdem sănătatea trupului. abia atunci reconsiderăm îndemnul lui Hipocrate! Încercăm s-o redobândim când uneori e foarte târziu deja… Dacă vreți să știți ce fac eu cu trandafirii, vă spun! Multe! Dincolo de faptul că îi pun în fața tabloului mamei mele ca pe o jertfă de dragoste, mă folosesc de efectul lor terapeutic! Îi folosesc în obținerea produselor alimentare-dulceață de trandafiri (care, recunosc, nu mă dă pe spate!), șerbet, lichior de trandafiri și trandafirată, ulei de trandafiri și ceai de trandafiri. Dar nu numai! Îi folosesc și în obținerea produselor cosmetice, de igienă și întreținere corporală-ulei de trandafiri pt masaj, dar și pt săpun obținut la rece, șampon natural sau chiar parfum! Sunt începător în obținerea unor produse, dar doresc să intensific acest proces. Chiar dacă, după o vârstă, nu mai mâncăm prea mult dulce, reluăm tradiția veche a procesării pt a obține șerbet ori dulceață și, când avem în casă o țuică bună de prună facem trandafirată ori lichior! Pentru noi sau pt invitații noștri, pt rude și prieteni! Sincer, dulceața nu mi-a plăcut prea mult niciodată, datorită aspectului, a texturii petalelor-care rămân în produsul final, firește! Însă gustul e minunat! Dar mi-a plăcut un alt dulce, cu ,,ștaif”, cum ziceam în cartea mea despre Bordești, mai puțin făcut în satul meu natal, dar pe care eu l-am descoperit cu mare plăcere-ȘERBETUL DE TRANDAFIRI! Care mi-a și ieșit! Însă și mai mult folosesc uleiul obținut din trandafiri-în salate și în produse cosmetice (săpun, șampon, ulei pt masaj, parfum).

ÎN FINAL, DRAGII MEI, VĂ ÎNDEMN SĂ IUBIȚI TRANDAFIRII! IUBIȚI ROZELE, CARE, CHIAR DE NU AU O VIAȚA LUNGĂ, SUNT O FLOARE NOBILĂ ȘI SIMBOLIZEAZĂ IUBIREA! NU TRECEȚI PE LÂNGĂ ROZE NEPĂSĂTORI! FOLOSIȚI TOATE DARURILE TRANDAFIRILOR! ȘI DUCEȚI-I LA POALELE CRUCII DOMNULUI ȘI LA CĂPĂTÂIUL MORȚILOR VOȘTRI! SIGUR PARFUMUL LOR VA AJUNGE LA EI, DEODATĂ CU DRAGOSTEA CE LE-O PURTAȚI! TOT AȘA CUM DUHUL SFÂNT ADUCE MIRESME DIN LUMEA NEVĂZUTĂ NOUĂ!

VA IMBRATIȘEZ DE LA BORDEȘTI, DINTR- O ZONĂ ISTORICĂ A VRANCEI, CU UN BOGAT PARFUM DE TRANDAFIRI PE MÂINI, PE CARE I-AM CULES ȘI I-AM PUS LA USCAT, DEOCAMDATĂ! DOAMNE AJUTĂ!

Publicat pe

SCHITUL BRÂNCOVENESC DIN BORDEȘTI ÎN ACTUALITATE

SCHITUL BRÂNCOVENESC DIN BORDEȘTI ÎN ACTUALITATE

Începând cu Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, în acest an fiind în data de 28 mai, parohul din Bordeștii de Sus, părintele Dan Burducea, a redeschis schitul de pe Valea Bisericii, anunțând că cel puțin o dată pe lună enoriașii săi se vor putea bucura de slujbele ortodoxe în această vatră de istorie. Nu am fost prezenți foarte mulți…..și asta nu doar pt că s-a cam așezat praful pe amintirile noastre, ale bordeștenilor…Ci pt că, în genere, biserica este goală, participanții la slujbe fiind în număr de circa 30-40, duminical… Cu toată situația din ultima vreme-pandemie, sărăcie, neputințe, ș.a, la care se adaugă dezinteresul tinerilor și îmbătrânirea satului, părintele paroh a continuat să predice în stilul său , cu amănuntele de rigoare, arătând parcă oarece bucurie lăuntrică în plus…Și da, fără să știe prea multă istorie locală, aceleași bătrânele fidele parohiei și aceiași enoriași care răspund mereu prezent, duminică de duminică, au savurat în tăcere nu doar cuvântul preotului, ci și cântările de la chinonic, pricesne închinate Maicii Domnului și Domnului Hristos! Am citit pe fețele celor prezenți bucuria revederii tainice cu ctitorii lăcașului, cu istoria locului, cu străbunii pomeniți la Liturghie. Am fost surprinsă să văd chiar și o familie întreagă, de 5 membri! Sau alte câteva, cu câte 2 membri prezenți!

Nu e puțin lucru să conștientizezi cele trăite!De aceea, preotul tot încearcă să ,,scuture zgura” de pe ochii minții noastre! Și nu doar pt că asta îi e datoria! Ci pt că ar dori să-i facă părtași bucuriei sale pe toți cei încredințați lui, prin hirotonie, tocmai pt că a avut experiențe în Duhul Sfânt! Eu, ca absolvent de teologie, înțeleg cel mai bine misiunea sa, pt că și eu fac același lucru la catedră- caut să-i atrag către Dumnezeu pe cei tineri! Nu e bucurie mai mare ca atunci ,,când sunt frații împreună”, cum zice psalmistul.Nu e deloc ușor…Domnul Hristos Însuși a spus-o Ucenicilor Săi.Dacă ar fi, atunci bisericile ar fi neîncăpătoare. Dar e dureros! Ca Hristos să sufere și să moară pt noi, iar noi să-i disprețuim Jertfa, să o ignorăm! Să credem că a merge la biserică e doar un obicei ori un ritual, la alegere! Că nu e o obligație! Dar Jertfa Lui ne obligă, dragi creștini! Vedeți, chiar așa m-am adresat:creștini sunt cei botezați în Numele lui Hristos, următori ai Săi! Zadarnice au fost umilințele, pătimirile Sale, moartea Lui, dacă noi nu-I acceptăm chemarea! Nu degeaba a fondat Biserica! Ea este născută din Jertfa Sa și a Apostolilor, la Cincizecime, apoi prin martiriul celor ce L-au urmat pe calea credinței. Azi nu ne mai cere nimeni să murim, ca altădată Ucenicii și Martirii, care au întărit baza Ei, dar ne cere să murim păcatului și să ,,rămânem în El”(în credință) dacă vrem ca El să rămână în noi! Deci fără Sfintele TAINE-spovedanie și împărtășanie îndeosebi , nu putem fi cu El, degeaba ne batem cu pumnul în piept spunând că noi suntem creștini! Că suntem credincioși, deși nu mergem la biserică! Și vin destui să te contrazică cu exemple cum că și credincioșii ce frecventează biserică ,,sunt bătuți de Dumnezeu” ori, dimpotrivă, că mulți ce nu vin la biserică o duc mai bine ca ceilalți… Dacă s-ar pune așa problema și Sus….văleu! Bine că Dumnezeu nu gândește ca noi! Vreau să zic de altfel că părintele s-ar bucura nespus să vadă biserica plină…ar ști că lumea chiar și-a învățat lecția existențială! Sigur, fiecare epocă cu problemele ei, cu credincioșii și necredincioșii ei. Și o să vă spun că și biserica aceasta a noastră, de care acum suntem mândri cu toții, numită a lui Brâncoveanu, s-a ridicat cu eforturi, apoi secole la rând a fost întreținută cu eforturi, prin grija unor domni(boieri) și enoriași. Ca mai apoi, prin jerta unor oameni ca d-l înv. Ghe. Asănache, în regimul ceaușist, să se facă demersuri spre a o ridica din ruină. Noi, cei de azi, nu trebuie să mai lăsăm să se întâmple așa ceva! De aceea azi fac și eu o chemare, ca și parohul nostru, să veniți alături de noi de fiecare dată când petrecem duhovnicește între pereții mâzgăliți de odraslele bordeștenilor cândva, dar care cadrează cu credința noastră autentică, străbună! Până atunci, vom răsfoi împreună câteva pagini din istoria acestui lăcaș de cult, care s-a ridicat din ruine precum pasărea phoenix, din propria sa cenușă!

,,Cum era și firesc, ctitoria clucerului Mănăilă, deși a rezistat peste veacuri, fiind salvată de la pieire, nu mai corespunde astăzi întru totul vechii înfățișări, așa cum ne-o arată  lămurit și scriitorii noștri locali. Însă  frumusețea și eleganța ei dintru început  nu au părăsit-o, în ciuda neglijenței colective manifestată atâta timp. Nu doar timpul i-a fost potrivnic, ci și exploatarea propriu zisă și lipsa  responsabilității… Ca să nu mai vorbim de inconștiența unor oameni care nu și-au educat suficient copiii asupra valorilor locului și care și-au scrijelit numele lor…,,importante” peste capodopera lui Pârvu Mutu! Din păcate, trebuie  să recunoaștem  că au existat și există și azi asemenea oameni! Practic, mulți bordeșteni nu au fost conștienți de valoarea deținută de acest așezământ! Și NICI AZI NU SUNT! În ciuda celebrei sale obârșii și a rolului jucat în viața bordeștenilor de-a lungul secolelor trecute! De pildă, ceea ce încă îmi stăruie în minte este sentimentul de frică, ce ne întâmpina la intrarea în biserică,  sau poveștile de groază, depănate la școală, despre liliecii cuibăriți în cafas, emoție care covârșea măreția  celor spuse de profesorii însoțitori, adesea. Astăzi,  această  rară ,,lebădă neagră”, cum au numit-o scriitorii menționați, are doar o turlă, acoperită cu tablă roșiatică de cupru, iar trupu-i zvelt nu poartă o porfiră roșie, menită împărăteselor lumești, ci o rochie de mireasă, alb curat…Are și uși noi, care încearcă să le copie pe cele autentice, și, deși azi deține doar 30 % din pictura originală, a devenit un obiectiv de interes cultural pentru zona Vrancei. Ce spun acești specialiști, care ne tot vizitează comuna? Că ,,suntem în faţa unei duble opere de înaltă calitate: cea executată de cei mai buni meşteri ai epocii de construcţie şi valoarea adăugată de o restaurare de excepţie a începutului de secol XXI’’[1]. Și că e firesc ca opera aceasta să reintre în cultul Bisericii și totodată în traseele turismului românesc! Nu să fie iar neglijată! În acest sens, trag un semnal de alarmă asupra necesității implicării autorităților mai mult în securizarea și paza obiectivului în sine, pentru a îngrădi intrarea copiilor nesupravegheați ori a animalelor în curtea interioară a schitului! Cu siguranță se poate face ceva prin implicarea responsabililor și conștientizarea populației!

În anul 1911 schitul a fost  părăsit de monahi, datorită alunecărilor de teren, după ce mai înainte a fost neglijat și sărăcit de toți, inclusiv  deposedat de o mare parte dintre moșii, cu care legea lui Cuza îi împroprietărise pe clăcașii din zonă, dându-le înapoi pământurile luate de boierii locului și donate schitului, prin legea secularizării averilor mănăstirești. Localnicii aveau să rămână fără biserică, motiv pentru care bordeștenii vor merge la Mănăstirea Recea, pentru o perioadă de circa 30 de ani. O parte dintre odoarele vechii biserici aveau să fie mutate, ca o binecuvântare a locului,  la  noua biserică a satului,  ce se va ridica între anii 1938-1942.

Cu toate acestea, hramul schitului nostru a fost multă vreme sărbătorit în curtea bisericii brâncovenești, la data de 15  august, pentru că acolo erau încă morții satului. Cu timpul, după mutarea cimitirului, în anii ‘80, la noua biserică, cum era și firesc, a început a se sărbători hramul noii biserici, la 8 septembrie. Copil fiind pe atunci, d-na Caty Tudor (fostă Gheorghe) povestește:,,Crezi că am mâncat vreodată o mâncare mai bună ca  cea pe care o mâncam pe Valea Bisericii, pe 15 august? Nu, niciodată! Sau unde eram noi copii, nu știu…Dar, îți spun, acel eveniment avea o asemenea încărcătură emoțională! Toți, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel,  ne strângeam dis de dimineață la Schitul Brâncoveanu, pentru pomenirea morților. După slujbă, ne așezam pe iarbă, in curte, întindeam fețe de masă și scoteam din coșurile de răchită mâncarea: fripturi, plăcinte și mai ales brânză cu smântână…Nu o să uit niciodată anii copilăriei mele, nici ziua hramului schitului nostru!…” Restaurarea schitului brâncovenesc și-a legat soarta de cea a învățătorului Ghe. Asănache, după cum se vede limpede și azi, un bun creștin și un mare iubitor de istorie locală. Dumnealui a inițiat, în  noiembrie 1980,  simpozionul științific ,,Bordești- trecut, prezent și viitor”, legat de cultura Monteoru de pe Valea Mare, în principal, ocazie cu care s-a pus și problema scrierii unei monografii a comunei, respectiv cea a ridicării unui monument în cinstea eroilor locului, căzuți în ultimele trei războaie. Ceva mai târziu, profesorii de Istorie, bordeștenii Gheorghe Fiștoc și Ionuț Bercaru, au putut continua, fiecare la măsura lui, opera de  valorificare a patrimoniului cultural local,prin susținerea simpozionului științific tematic la monumentul cel mai drag sufletului oricărui bordeștean:Schitul Brâncovenesc. La 10 martie 2015, la ctitoria clucerului Mănăilă, s-a ținut prima slujbă, celebrându-se 100 de ani de la declararea ei ca monument istoric. De atunci, anual,  biserica devine neîncăpătoare în zilele simpozionului Bordești-Brâncoveanu, cel mai semnificativ eveniment cultural din zonă, care glăsuiește despre măreția și vechimea locului și despre inițiativa unor oameni inimoși din comună, care nu vor să uite de unde au plecat și unde au ajuns, datorită simțirii lor personale și dorului după istoria plaiurilor natale”(fragment din lucrarea mea-Bordești, plai de rugă și dor…apărută în pandemie)

După cum se știe, anul trecut am avut bucuria să ne vedem visul cu ochii- resfințirea schitului! Acum suntem pe drumul cel bun, în general. S-a rezolvat cu ,,statutul ” -adică nu e o poartă deschisă o dată pe an, la simpozion, și atât! Nu mai pasc vitele acolo… Conducerea Bisericii și comunității s-a implicat și în privința securizării.Acum mai rămâne ca oamenii, începând cu bordeștenii, să conștintizeze importanța acestui schit, care e înainte de toate lăcaș de cult, mijloc de mântuire, nu doar muzeu cu valoare de patrimoniu cultural! Așa a fost tocmit de înaintași și așa este și acum, după mai bine de trei veacuri! Așa că ar trebui să ne plecăm genunchii smeriți, plini de recunotință pt jertfa tuturor înaintașilor, care au făcut ca această ,,perlă’ să fie prinsă în salba noastră, a bordeștenilor, într-o comună mică, dar frumoasă și plină de istorie veche! Să arătăm urmașilor care le este locul în lume! Care le este rădăcina, frați creștini bordeșteni! Numai prin exemplul nostru personal putem păstra valorile neamului și strădania strămoșilor locului! Numai așa putem avea speranța că după noi va mai fi cineva care să aprindă o lumânare în tinda bisericii clucerului Mănăilă, boier din vremea lui Constantin Brâncoveanu!

[1] Prof.Anca Brătuleanu în Dilema veche, nr. 402, 20-26 oct. 2011;

Publicat pe

Descoperiri medicale:rugăciunea și legătura dintre inimă și creier

De curând, în cadrul întâlnirii metodice a profesorilor de Religie din județul Vrancea, a avut loc conferința cu tema ,,Inima și creierul-abordări medicale”, invitatul nostru fiind părintele prof. Ghe. Holbea, prodecan al Facultății de Teologie Ortodoxă din București. Invitat alături de un coleg al său, părintele profesor Vasile Crețu, conferențiarul nostru ne-a prezentat utimele noutăți din domeniul neuroștiințelor și neuroteologiei, îmbinând, cum numai dumnealui știe, știința medicală cu teologia, în lumina noilor descoperiri.

Nu e un subiect facil nici pt teologi, părintele profesor prezentându-l cu argumente solide și în termeni academici, desigur. Dintru început, a arătat că științele pozitiviste au exclus sufletul și că relația inimă-creier este prezentată unidirecțional, mai ales azi, când tindem să devenim chiar noi înșine niște… roboței.

Dacă până mai ieri se știa că inima răspunde semnalelor creierului uman, ea fiind incapabilă de a fi în sine un centru de comandă, precum creierul, cercetătorii din domeniul neuroștiințelor medicale demonstrează că și inima e capabilă de contacte directe cu creierul sau cu alte părți organice ale omului. Și asta în 4 moduri:1. neurologic- prin impulsurile nervoase, 2. biochimic-prin hormoni și neurotransmitățori, 3. biofizic- prin undele de presiune .4. energetic-prin undele câmpurilor electromagnetice. Astfel, se poate spune că a avut lor o schimbare de perspectivă, azi inima putând fi considerată ,,al doilea creier al omului”, întrucât poate influența activitatea creierului uman. Ori aceste descoperiri nu fac altceva decât să confirme ceea ce Scriptura și Tradiția Bisericii au afirmat demult. Așadar, inima are propriul său creier funcțional-creierul inimii, ce poate influența creierul propriu zis, creierul cerebral. Acest creier al inimii joacă un rol important în experiența emoțională.Relația dintre cele două creiere, să le zicem așa, e absolut fascinantă. recunoaște cunoscutul profesor, originar de pe plaiurile Vrâncioaiei, meritând aprofundată. Ceea ce a și făcut, în limita timpului disponibil, creind o atmosferă extraordinară! Căci puțini sunt cei ce au studiat în această manieră, nu doar lucrări filocalice, ci și neuroteologice -și nu numai, părintele profesor având ceea ce se cheamă discernământul omului duhovnicesc veritabil. Cu care, ca studenți, ne-a cucerit, fiind printre puținele modeIe de urmat, dat0rită erudiției , dar mai ales trăirii mistice,

Concluziile prezentate foștilor săi studenți le voi expune și eu pt cititorii noștri.Neurologic vorbind, inima și creierul conlucrează în tot ceea ce se petrece în interiorul și în realitatea exterioară omului. Dar ce se petrece în creier când Îl contemplăm pe Dumnezeu? E bine de știut. Rugăciunea și meditația întăresc un circuit neuronal specific, care produce pace, compasiune pt ceilalți și conștiință socială.Crește puterea de comunicare, creativitatea și vindecă traumele psihice, chiar. Neurocercetătorii afirmă că beneficiile medicale ale rugăciunii nu pot fi negate. Încetinirea unor boli temute ca Parkinson-ul sau Alzheimer-ul prin rugă-meditație este o certitudine azi. Alt efect al practicilor religioase este și scăderea tendinței creierului de a reacționa cu furie sau teamă la stimulii externi. Experiența religioasă aduce echilibru chiar și în situații grele, când viața poate fi amenințată. Ea este superioară, spun cercetătorii, lecturii (chiar a unor cărți relioase!) sau muzicii (fie și bisericească), pt că ea schimbă creierul în diferite moduri, dizolvând emoțiile negative și întărind conștiința reliogioasă și compasiunea. Furia este cel mai mare dușman al umanității, mai spun ei, pt că întrerupe activitatea lobului frontal al creierului, care e responsabil de gândirea rațională, eliberând neorotoxine. Care e soluția? Trezvia! S-a demonstrat totodată că rugăciunea are rol benefic și împotriva îmbătrânirii creierului, crescând capacitatea de adaptare la diferitele condiții de viață. Se cunoaște faptul că după vârsta de 30 de ani, creierul își începe declinul_ memoria, atenția, metabolismul lui-toate slăbesc, decad.

De asemenea, s-a stabilit că repetarea constantă a unei scurte rugăciuni- cum e cea a minții/inimii, practicată de monahii creștini, în special, poate influența ritmul cardiac și cogniția, prin concentrarea intensă asupra cuvintelor.Efectele sunt pe măsura duratei ei. Un program săptămânal duce la creșterea speranței de viață și la păstrarea sănătății creierului.

O rugăciune de măcar 12 minute, asociată cu mișcarea mâinilor, stimulează centrii nervoși legați de coordonare, îmbunătățește memoria și crește atenția selectivă. Există 4 pași: 1. să vrei să o faci, 2 . să te concentrezi, 3. să îți reglezi respirația și postura corpului, 4. să repeți o perioadă de timp. Și iată că aceste etape sunt asemănătoare treptelor rugăciunii isihaste! Iar efectul general este schimbarea activității sinapselor neuronilor, a memoriei și chiar a structurii celulelor!

Pentru noi ortodocșii, lucrarea minții în inimă nu e o noutate, rugăciunea putând avea un efect salvator pt creier. Cercetătorii însă au stabilit și ei că ruga și meditația sunt superioare oricăror altor terapii . Ruga ameliorează efectele negative resimțite de creier. Și cu cât mișcăm mai multe părți ale trupului (gura, mâinile, picioarele…), cu atât mai multe părți ale creierului sunt stimulate. Ruga timp de 14 zile, de pildă, în asociere cu o dietă echilibrată, spun neurocercetătorii, reduce stresul, îmbunătățește cogniția, îndesebi după vârsta de 35-40 de ani. Alte studii arată că 30 minute de rugă, asociată unei concepții pozitive despre viață, fac ca creierul să rămână cald și să te poți desprinde de propriile atașamente, de rutină. Ori, la cei negativiști, amigdala din creier, care e responsabilă de gestionarea emoțiilor, eliberează neurotoxine în creier.

Din păcate, pt mulți neurocercetători nu există noțiunea de suflet așa cum o știm noi ortodocșii, de la Părinții filocalici. Ceea ce este o mare problemă! Ei au o analiză materialistă, biologică. De aceea, se impune discernământ duhovnicesc în analiza cercetărilor lor, pt a vedea deosebirile de esență. Căci una e comuniunea cu Sf. Treime sau cu Domnul Hristos, alta e ,,contopirea” în care cred chiar și unii academicieni renumiți… Că Dumnezeu nu e o idee, ci o persoană! Prin rugă, El e prezent în noi. De asemenea, referințele la meditație privesc religiile orientale mai mult.Dar ei spun un lucru bun: oamenii sunt mistici prin firea lor! Pot să-L contemple pe Dumnezeu fără vreun efort anume! Experiențele mistice sunt rodul comuniunii cu Dumnezeu! Chiar dacă neurocercetătorii nu pot explica exact cum se dezvoltă abilitatea creierului de a fi predispus la experiențe mistice, ei arată că aceste experiențe nu-s simple iluzii, ci pot fi explicate neurologic.Ei arată că sunt 4 zone ale creierului ce sunt implicate: cea de asociere vizuală (care devine activă dacă rugătorul are în mână o lumânare, icoană sau cruce), cea asociată atenției, cea a orientării -percepția timpului și spațiului ; cea conceptual-verbală. Spiritualitatea ortodoxă vorbește de un suflet nemuritor, creat de Dumnezeu și așezat într-un trup, de la concepție, care dă valoare trupului. Este rațional și comunică cu Dumnezeu, în diverse moduri. Dumnezeu Se descoperă omului, iar omul îi oferă inima lui Dumnezeu, concluzionează părintele Holbea.

Neurocercetătorii folosesc termenul de creier, dar teologii răsăriteni spun minte. Mintea e conteplativă. Dumnezeu ne-a înzestrat cu minte, nu cu rațiune în sensul de logic.Ori omul are acces la cele nevăzute prin minte. Omul se deosebește de animale prin mintea conteplativă, el având vocație contemplativă.Ea lucrează când gustă ceea ce noi mărturisim, nu când cugetă, când raționează logic. Căci aceasta ține de simțurile trupești, spun teologii. Atunci ea se împrăștie în fapt, prin exteriorizare.

Să ne ferim așadar de rutină, de imaginație și de împrăștierea minții! Să-L mărturisim pe Dumnezeu ca Atotputernic Creator și Proniator, ca Preamilostiv Mântuitor, ce ne răscumpără din moarte și ca Drept Judecător și Sfințitor a toată creația! Și asta numai prin rugăciune putem s-o facem deplin!

Nu aș încheia fără să fac apel la un autor de carte cunoscut, un cercetător în neuștiințe, nimeni altul decât prof. univ. Vlad Ciurea, care în cartea sa ,,Sănătatea creierului pe înțelesul tuturor” ne spune cam aceleași lucruri, deja evidențiate de conferința PC Părinte Gheorghe Holbea. Dumnealui spune că acest organ miracuIos, creieruI, este ceI mai aproape de Dumnezeu, dintre toate organeIe umane. Ba că sufletul și-ar avea sediul în acesta! Spune că există unii transmițători în creier, endorfineIe sau enkefaIiteIe, care au rol de credință! Sunt responsabili de producerea unui extaz, de fericirea mistică mai ales. Mai zice dl dr. Vlad Ciurea că noi avem în organism o proteină, numită laminină, care are formă de cruce! Atunci când ne rugăm, se pun în funcțiune în partea anterioara a frunții acești centri din creier, conectați la Divinitate. RMN-ul funcțional îi pune foarte clar in evidență. De asemenea, citându-l pe cercetătorul american Edgar Cayce, el afirmă că rostirea rugăciunii ne arată legătura glandelor endocrine și a credinței omului și deci faptul că ,,știința e mână în mână cu credința”! Că ele nu se contrazic. O serie de elemente din neurofiziologie sunt legate de credință. Știința a demonstrat că în cortexul creierului există ,,centrul credinței în Dumnezeu”, RMN-ul și EEG ul, două aparaturi cunoscute bine de noi astăzi, au evidențiat în creierul uman un punct al lui Dumnezeu. Serotonina, un alt neurotransmițător, există întotdeauna evidențiată de studii privind experiențele mistice, de unde denumirea dată ei de ,,molecula credinței”. In afara sistemului nervos, iată că și sistemul endocrin este legat de activitatea spirituală, deci de credință. Și încheiem cu sublinierea că nu e deloc de neglijat faptul că s-a constatat științific că creierul uman este extrem de influențat de elementele spirituale. Căci nu se mai poate spune acum că este o coincidență, ci că știința susține credința! Dar și că știința rămâne în urma credinței ca importanță în viața omului!

AȘADAR, RUGĂCIUNEA VINDECĂ TOATE NEPUTINȚELE, INCUSIV TRAUMELE CREIERULUI! DOAR SĂ O FACEM CUM NE CERE DOMNUL IISUS HRISTOS:!

Publicat pe

REȚETE SĂNĂTOASE

In articolele mele online, ca și în cărțile mele publicate fizic, la câteva edituri, am promovat alimentația sănătoasă, cât mai naturală, fără aditivi chimici și cât mai puțin procesată. Am pledat mereu pt. o hrană vegetală, pt. o mâncare de post, cu gândul la ,,traiul matusalemic” și la o viață sănătoasă, neafectată de boli, care să ne reamintească de binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor oameni, Adam și Eva, apoi de legământul reînnoit cu Noe și urmașii lui, prin care s-a reclădit lumea. Mereu am dorit să ofer semenilor mei speranță și soluții la problemele contemporane, pornind chiar de la exemplul meu, un om pasional, cu multe emoții și afecțiuni, posesor al unei ,,cărți de vizită” impresionante în privința anamnezei medicale. Am spus mereu că Dumnezeu nu ne-a creat pt. boală, ci pt viață veșnică, în comuniune cu El. Că El ne-a oferit ceea ce a avut mai bun în Grădina Sa, pt a avea o viață pământească bună, de calitate, iar după căderea în păcat, un sfârșit bun. Depinde de noi însă cum ne gestionăm emoțiile, furia și fricile, pt a trăi ,,mult și bine”. Vreme de 18 ani nu m-am atins de carne. Iar în rest, 3/4 din zilele anului postesc , ținând posturile Dreptmăritoarei noastre Biserici. Cu toate acestea, trecutul și-a pus amprenta pe ființa mea, iar Bunul Dumnezeu a îngăduit să facă o mare minune cu mine: să pot trăi cu zeci de afecțiuni o viață aproape normală! Pentru slava Numelui Său!

În continuare voi reda câteva dintre rețetele mele vegane/de post, verificate de mine și apreciate și de cititori. Vă învit să le încercați în Postul Mare, care urmează a începe!

Parizer de migdale

Cu siguranță,  vegetarienii vor adulmeca aceste mezeluri vegane, apoi se vor apuca de preparat, întrucât nu multe sunt firmele de pe piață   care să producă asemenea preparate care chiar  să placă. Ca să nu mai vorbim de prospețime! Mi s-a întâmplat să primesc 2 salamuri de la o firmă de top, care se laudă că are produse nemaiântâlnite, dar vândute la prețuri  foarte mari, față de competitori, și care nu  au fost doar fade ca gust, ci  și… expirate! Așa că nu ne rămâne, celor ce postim sau dorim sănătate cu orice preț, decât să ne apucăm noi înșine să preparăm asemenea produse: proaspete și sănătoase. Eu am verificat multe dintre rețetele de pe net și am modificat ulterior  rețeta, după gustul meu, de aceea voi posta doar rețetele reușite. Acum, deh, după gustul fiecăruia ele pot fi acceptate sau nu! Recomandarea mea este  ca prima data să preparați cantități mici. Dacă vă place și merită, apoi veți dubla porțiile. Important este că asemenea produse, adesea f puțin supuse prelucrării termice, sunt f consistente și e nevoie de puțin pt  a vă sătura!

Avem nevoie de următoarele ingrediente: circa 200 g migdale(proaspete, hidratate o noapte, apoi decojite),  cam 500-600 ml apă, 20g fulgi drojdie inactivă, jumătate de ceapă, 3-4 căței usturoi, o lingură-două de suc de sfeclă roșie-pt culoare (pus la final), 2 lg suc lămâie,  1-2 lg ulei măsline/altul(la nevoie), 10-20 g gelatină vegană sau agar-agar(la nevoie din cealaltă-dar, atenție, e de origine animală!), 7-8 g condimente- de cârnați,boia dulce, cimbru, busuioc, corinadru, fiecare după gust(puse treptat și gustat), sare.

Migdalele scurse și clătite cu apă rece se vor  mixa  cu jumătate  din cantitatea de apă, cca 2 minute, la viteză mare, obținând astfel o pastă moale. Separat, preparam liantul de îngroșare, gelatina vegetală(agar agarul)- punem în cealaltă jumătate de cantitate de apă(250-300ml) agarul și se aduce la temperatura de fierbere, dar se fierbe câteva secunde(cf instucținilor de pe pachet) apoi il punem peste pasta de migdale mixând pt încorporare. La sfârșit, punem sucul de sfeclă roșie.

Un secret al reușitei este să avem un agar-agar testat, cât mai proaspăt, ca să se închege. Se unge forma cu ulei (o sticlă de plastic, cu gâtul tăiat, sau un pahar de mixer!), se pune compoziția și se dă la frigider câteva ore (o noapte).

Iese destul și este fain la gust.

La fel putem face parizer de caju, de năut, chiar de soia granule și de  linte, etc. Eu am făcut chiar și de pește și mi-a plăcut f mult!

O altă rețetă grozavă este cea de brânză de năut.

Este f sățioasă și iese tare.

Folosim 200 g năut boabe, hidratat o noapte,   2 linguri fulgi de drojdie inactivă, o ceapă f f mică,/pulbere după preferință,  2 căței usturoi/pulbere, 2 lg zeamă lămâie, 400 ml apă, sare, condimente –pt aspect-semințe chimen, mărar tocat, boia dulce, măsline tocate.

Mixăm  totul la viteză mare 1-2 minute și apoi fierbem la foc mic 10-15 minute, amestecând să nu se prindă. Alegem forma dorită(caserolă, castron, etc), o ungem cu ulei și turnăm brânza, o nivelăm frumos. Dacă vrem să aibă un ados în conținut, amestecăm fie mărar verde, fie măsline bucăți, ș.a De asemenea, pt un exterior deosebit, putem presăra adaosul dorit în formă și ulterior deasupra compoziției.(eu am făcut cu mărar și cu boia). Se răcește și apoi se dă la frigider pt 5-6 ore sau mai mult. Iese f tare și se păstrează  mult timp la rece.

          Brânză  vegană de caju

Avem nevoie de 150 g caju , 75 ml apă, suc de la o lămâie, 1-2 lg agar agar si 100 ml apă, o lg fulgi drojdie inactivă, sare. Clătim nucile caju și le mixăm cu 75 ml apă, sucul de lămâie, drojdia și sarea. Separat, preparam agarul și-l adăugăm compoziției.Se pune în foma dorită (unsă) și se dă la frigider. Dacă dorim să aibă un anume înveliș, punem în formă și deasupra compoziției nivelate un strat de boia afumată, mărar sau ierburi aromatice, ș.a.

 Dacă o dorim tartinabilă, atunci va fi mai moale. De aceea, nu mai punem  gelatină vegetală.Se poate adăuga ceapă verde sau mărar în compoziție, pt.  un aspect diferit și aromă.

Parmezan de post (pt paste)

Folosim 50 g caju sau un amestec de migdale și caju, fără a le hidrata, de astă dată! Punem și 2 linguri de fulgi de drojdie, puțină sare și optional 2 lg fulgi de porumb măcinați (pt o ușoară nuanță gălbuie). Râșnim și  apoi folosim ca atare.Putem pune și la pizza, nu doar la paste.Îl păstrăm într-un borcan  închis ermetic.

CAȘCAVAL DE POST

O altă rețetă  făcută în casă  a fost cea de cașcaval din tofu.Am aparat de făcut lapte vegetal și presă pt tofu, așa că am preparat întâi brânza tofu. Puteți cumpăra de la Inedit sau de la Lidl-acel tofu natur(dulce).

Avem nevoie de: 300 ml lapte de soia, 150 g tofu, 100 ml ulei măsline, 2 lg drojdie inactivă, jumătate cană amidon porumb, 2 lg tapioca sau amidon cartof, ½ linguriță praf turmeric(curcuma), zeamă de la jumătate de lămâie, 2 lg agar-agar, sare. Punem  totul în blender, fără agar, obținând o pastă. O punem apoi în tuci/tigaie antiaderentă la foc mediu și amestecăm continuu 15 minute. Devine elastică, ca un cașcaval topit. Adăugăm agarul, apoi brânza o turnăm în vasul uns (însă nu din plastic!) și o dăm o noapte la frigider, răcită.

 Dacă folosim perle de tapioca, le înmuiem inainte în puțină apă, altfel rămân în conținut și nu e potrivit.

Margarina din soia

Avem nevoie de circa ¾ cană de făină de soia, o cană și jumătate de apă, ¾ cană morcov fiert ras, o linguriță sare, o linguriță pudră ceapă, o cană jumătate de ulei, ¾ căni apă-pt. blendat Făina cu apa se fierb la foc mic circa 20 minute.Se bendează cu restul ingredientelor, apoi punem treptat uleiul. Se poate pune în forme mai mici și se dau la frigider.

  Unt vegan

O rețetă de unt , verificată personal, este cea de mai jos. Folosim ¾ cană ulei cocos fără miros, topit pe baie marină( nu direct pe flacără!), ¼  cană ulei rapiță, ½ cană lapte soia, 1-2 lg suc lămâie, ¼ lgț sare, 1 lg fulgi drojdie inactivă,  suplimentar-o lgț lecitină soia. Se mixează totul 1 minut, se toarnă in forma dorită și se dă la frigider câteva ore.

 Altă variantă e cea care folosește unt de cocos(100g) și o cantitate mai mica de caju hidratat(50-70 g),  50 ml lapte, o lg fulgi drojdie,  o lg suc lămâie,1/2 lgț sare, un praf turmeric. Mixăm totul la mare viteză și punem în forma dorită , apoi dăm la frigider.

Publicat pe

VIN ,,MOȘII”! DE CE FACEM COLIVĂ?

Ei, pentru cei care nu și-au dat seama, încă, imaginile de mai sus reprezintă  două farfurii cu colivă! Nu vă vine să credeți, nu-i așa? Par mai degrabă două picturi! Atâta simplitate se cere în pregătirea ei și totuși atâta artă în decorare, pentru a arăta astfel în stadiul final! Dar oare ce reprezintă coliva? Ce este acest ,,dulce’’ atât de cunoscut pentru noi, ortodocșii? Oare  chiar ajută ea cu ceva sufletul mortului?

Influențați de unele teorii neortodoxe,  și cu cugete egoiste uneori, unii ortodocși de-ai noștri dar… ,,neduși’’ la biserică…cum se zice-n popor pe bună dreptate, spun revoltați ori supărați pe tradiție: ,,Dar de ce să fac eu colivă…ce, mai mănâncă mortul?!”

Dacă e să luăm în seamă asemenea reacții ale unora și-ale altora, ne crucim și  noi și ne punem, uneori, mâinile-n cap: ,,Vai, Doamne, că mulți…mai ai în Grădina Ta! Doar că unii…mai sar și gardul!’’Stupid! Și un copil de clasa I știe că cel ce a murit nu mai poate mânca! Apoi, dând coliva sau alte bucate  altuia, viu, vedem și știm că acela o mănâncă, nu?

Pe  de altă parte, omul credincios are convingerea că cel plecat nu este mort! El este viu prin sufletul său, cu care percepe realitatea noastră altfel, din alt spațiu și stare. Și oricum am da-o, el este viu în inimile celor rămași. Sufletul se bucură tot așa cum a făcut-o pe pământ, prin puterea sa, de sine stătătoare, chiar dacă atunci avea și satisfacția trupească, gustativă, asupra mâncării. Acum se bucură mai mult de iubirea pe care o vede la cei ce-l pomenesc și se roagă pt. el acum ,când el  însuși nu mai poate face (nemaiavând trupul aici!).

 Dar ce este coliva și la ce ajută ea cu adevărat? Haideți să aflăm amănunte din Tradiția Bisericii! Materia folosită în cultul morţilor este coliva, înainte de toate. Practica obţinerii colivei a început prin secolul al IV lea, după jumătate de veac după Sfântul Teodor Tiron, de numele căruia Tradiţia leagă  practica colivei. Deşi la început coliva din grâu a servit ca hrană pentru creştinii îndemnaţi în vis de către Sfântul Teodor, mai apoi a început să se facă pentru pomenirea morţilor. Ea preînchipuia trupul mortului, dar era  totodată şi expresia materială a credinţei în nemurirea sufletului şi în înviere. Legănarea colivei  exprimă legătura  celor vii cu cei morţi, dar ne aminteşte şi de gestul liturgic pe care-l fac preoţii la momentul Crezului, gest care aminteşte de cutremurul dinaintea Învierii Domnului. Dacă grâul capătă acest  ,,simbol paulian”  de ,,înviere”, de ,,nemurire”, după semnificaţia dată de Apostolul Pavel, dulciurile (zahărul, bomboanele, etc) sunt simboluri ale virtuţilor răposaţilor (ale Sfinţilor, îndeosebi). În unele zone, dulciurile împodobesc şi ,,pomul”, alături de fructe. Care pom (un copăcel sau o creangă, în fapt) ne aduce aminte de pomul cunoştinţei  binelui şi răului  şi de Rai.[1]

Biblia arăta, prin Sfântul Pavel, Apostolul Domnului,  că la biserică se ducea ,,colivă din seminţe de grâu şi din alte roade  de mai multe feluri”[2], ca prinos lui Dumnezeu. Omul este ca o sămânţă îngropată în pământ, supusă putrezirii, pentru a putea rodi  planta cea nouă. Tradiţia arată că din a doua jumătate a secolului al IV lea se face colivă din grâu, care se duce la biserică pentru sfinţire. Până atunci, se ducea  pâine de grâu, măsline, orez, chiar brânză, toate alături de vin. Colăceii de astăzi sunt, practic, reminiscenţe ale cultului morţilor din acea vreme.

La Sfânta Liturghie se poate duce ca dar de pâine prescura, necesară Proscomidiei. Din ea se scot părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Sfântul Ioan Hrisostom, autor al unei Sfinte Liturghii, subliniază importanţa pomenirii numelui celor adormiţi la Sfânta Liturghie. Bunurile date sărmanilor nu pot echivala cu  folosul liturghiei. Din această pricină, se ştie că pomenirea numelui la liturghie este cel mai de folos lucru făcut pentru aducerea aminte a celor dinaintea noastră, răposaţi în Domnul.

Se duc, de asemenea, lumânări şi tămâie, care se dau la altar ca daruri, alături de pomelnic. Despre  simbolistica  amănunţită a  materiei folosită în rugăciunile pentru adormiţi vom face referire în cele ce urmează.

Vinul  ne aminteşte de  aromatele cu care a fost uns Trupul Mântuitorului. Totuşi, vinul se obţine din struguri şi devine materie liturgică, cu o simbolistică aparte. Rodul viţei de vie devine simbolul Sângelui Său, preînchipuit la Sfânta Jertfă. Vinul folosit  în cultul morţilor  se numeşte paos sau paus, în anumite zone ale ţării noastre. El se amestecă cu miere, ulei sau cu agheasmă şi  are sensul de ,, odihnă” sau ,, moarte”.

 Colacul, care în unele zone se numeşte ,,parastas”, însoţeşte coliva şi vinul. Fie că este un covrig împletit, fie un colac mare, împodobit cu diverse ornamente din aluat, colacul simbolizează tot trupul celui adormit. Felul în care este împletit  şi împodobit cu cruci şi alte motive ne arată şi  credinţa dar şi gustul artistic al  ortodoxului român.

Zilele generale de pomenire, când pomenim pe toţi cei din neamul nostru, s-au stabilit a fi: Moşii de  iarnă (sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne), Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh), Moşii de toamnă (sâmbăta dinaintea praznicului Arhanghelilor Mihail şi Gavriil), primele 6 sâmbete ale Postului Mare, Joia Mare, Joia Înălţării (pentru eroi), Paştele Blajinilor, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătoru (pentru eroii căzuți în războaie), ziua hramului bisericii şi Ajunul Crăciunului (în unele zone).

 ,,Sâmbetele morţilor” sau aşa zisele ,,sâmbete ecumenice” ale Părinţilor sunt numite ,,Moşi” pentru că poporul, în general, numeşte părinţi sau moşi pe toţi răposaţi (ai lor  sau străini). Ziua ,,Moşilor de iarnă” are meritul de a aduna laolaltă  rugile pentru toţi moşii şi strămoşii noştri, cei din veac, inclusiv  cei din Vechiul Testament (!), care nu s-au pregătit pentru întâlnirea cu Domnul Hristos. Atunci se pomenesc cei din neamul nostru, îndeosebi care au murit de moarte năprasnică, adesea, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, dar mai ales  cei morţi în războaie.[3] Ziua ,,Moşilor de vară” reiterează pomenirea lor, a tuturor strămoşilor din toate timpurile şi locurile, pentru ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh (ce urmează a se serba). Pe  alocuri, oamenii credeau că  sufletele morţilor părăseau mormintele în Joia Mare şi  reveneau  după 50 de zile, în Sâmbăta Rusaliilor. De aceea, ei căutau să îmbuneze sufletele morţilor, ca ele să se întoarcă fără incidente, punând crengi de tei prin gospodărie şi la morminte.  Tot cu acest gând  făceau pomeni  de proporţii, împărţind  vase de lut cu linguri de lemn şi  cofe de lemn. Acest obicei  se practică şi azi, femeile împărţind dis  de dimineaţă farfurii cu bucate şi căni sau cofere cu vin sau  apă ori lapte,  împodobindu-le toartele cu  flori sau fructe  mici de sezon. Apoi se obişnuieşte să se meargă la biserică, unde se face praznic  lângă mormintele curăţate şi împodobite din timp ( ca de pildă în Bucovina)[4].

Sărbătoarea zisă ,,Paştele Blajinilor” provine din Biserica Rusă.[5] Ea se prăznuieşte fie  luni  sau marţi după Duminica Tomii,  fie chiar în  această zi, în Banat,  dar şi în zilele de  luni  ori marţi din Săptămâna Luminată (de pildă la noi, în Vrancea). Această zi e  o zi  de bucurie pentru pomenirea celor fericiţi (de unde denumirea de Blajini), întâmpinaţi cu salutul de bucurie ,,Hristos a înviat!”  şi cu ouă roşii şi cozonac.

Eroii morţi în războaie sunt pomeniţi şi  la praznicul  Sfântului  Ioan Botezătorul din 29  august, ca şi-n sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, fiind cinstiţi ca şi mucenicii.

 În Joia Mare răposaţii sunt chemaţii şi ei să ia parte  la Cina cea de Taină, deşi vechile canoane se pare că  opreau a se face colivă atunci.

 În primele şase sâmbete din Postul Mare se poartă prescuri (sau capete) în anumite zone ale ţării, iar în ,,sâmbăta lui Lazăr” se iese la cimitir, în amintirea drumului făcut de Mântuitorul  spre a-l învia pe prietenul său Lazăr.

 Biserica Ortodoxă Română  prăznuieşte ,,Ziua eroilor” deopotrivă cu Înălţarea Domnului la Cer,  în chip simbolic, dorind ca  sufletele celor ce s-au jertfit pentru neam şi ţară să se înalţe la Domnul, în slava cerească, precum martirii de odinioară.

Anual, la noi în liceu, un grup de profesori din aria curriculară ,,Om si Societate”, de regulă din Catedra de Istorie si cea de Religie, și-au dat mâna pentru a colabora în realizarea unor acțiuni menite cinstirii eroilor neamului. Pe rând, elevii au mers la monumentele din comuna Dumitrești  și la câte o biserică pentru a participa la ceremonia obștească, depunând coroane de flori,  făcute de mâinile lor adesea, și susținând activități artistice.

Pe timpul pandemiei, în anii 2020 și 2021, ne-au lipsit mult asemenea acțiuni de suflet, cu toții simțindu-ne mai săraci sufletește! În primăvara lui 2020, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, bisericile au fost închise, neputând participa nici măcar la slujba Învierii! Un lucru grav! Nu s-a întâmplat acest lucru nici măcar în perioada comunistă! Pentru creștinii  practicanți asta  a cântărit foarte mult! Lumea a fost dezorientată, temătoare, iar preoții au slujit singuri, cu lacrimile șiroind pe obraji!

Anul acesta ne-am întors cu tot sufletul la dangătul clopotului, care se face auzit tot mai tare…Scriam într-o monografie personală, lansată în 2021 la Bordești, locul meu natal, în cadrul simpozionului anual, că …,,Frumusețile naturale, atât de diversificate la noi, acasă, în România mileniului trei, niciunde nu există în lume, chiar și așa nepuse total în valoare! Munții, Dunărea și Marea Neagră fac din acest tărâm carpato-danubiano-pontic un loc drag sufletului, de istorie milenară și de vis totodată pentru cei ce pun piciorul aici. Cu adevărat, un plai de rugă și de dor! De rugă, pentru că nicăieri în lume nu se aude dangătul clopotului bisericii străbune mai clar ca aici, tărâmul celor peste 18.000 de biserici! Și de dor, pentru că nicăieri în lume nu există mai mult dor și drag de patria strămoșească și neamul cel binecuvântat al moldovenilor lui Ștefan cel Sfânt, al valahilor martirului Constantin Brâncoveanu și al moților lui Horea, Cloșca și Crișan! Niciunde în afara țărișoarei noastre nu există o tradiție milenară a poporului atât de bogată, dar mai ales căldura cu care și-au primit oaspeții ce le-au călcat pragul urmașii lui Mircea cel Bătrân…

Cultura noastră este considerată unică în lume! În ea se îngemănează valorile materiale cu cele spirituale într-o formă unică, poporul nostru fiind singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. Identitatea românească a fost formată pe fundamentul unui amestec de elemente dacice și romane, cum bine știm, dar cu influența altor popoare, în timp (ca popoare slave, francez, german!). Cultura populară este identitatea noastră și izvorul atâtor creații de artă modernă, o adevărată enciclopedie a vieții la țară! Iar tradiția este partea activă a cunoașterii prin cultură. Patrimoniul nostru are un rol esențial în dezvoltarea culturală, socială și economică a țării”.

Scriam că ,,sunt mândră că m-am născut pe aceste plaiuri de rugă și de dor de la Curbura Carpaților! Sunt mândră că m-am născut aici și că am rămas (aici) să trec <<pe lângă plopii fără soț>> ai lui Eminescu, că  am tenacitatea să măsor când și când <<coloana Infinitului>> lui Brâncuși și că mă afund adesea în liniștea sfintelor lăcașuri întâlnite în <<Descriptio Moldavae” a lui Dimitrie Cantemir! >>(…) Și… ,,de-ar fi să mă mai nasc o dată, tot aici aș vrea să fie… și tot în casa părinților mei, oameni simpli dar verticali, care m-au învățat că <<fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în țara mea>>!” Care  m-au învățat să duc cu mine pretutindeni iubirea pentru locurile mele natale și pentru oamenii locului…Dar mai ales mi-au spus că  fiecare om, cât trăiește sub soare, trebuie să dea valoare locului străbunilor lui, punându-se în slujba oamenilor și readucându-l pe buzele tuturor…!” Pentru că, dragii mei, așa cum spun și versurile unui cântec, devenit ca și un imn național pentru ortodocșii români,… ,,Avem o țară unde au stăpânit odată/Vitejii daci, bărbați nemuritori… ” Avem  un pământ sfânt și un neam jertfitor, a cărui vină a fost că ascultând de Dumnezeu ,,Ortodoxia a iubit” …Exact așa cum am spus-o în biserica din Giurcari (Dumitrești) anul acesta, exact asta cred și eu: că eroii sunt icoana neamului nostru românesc, la care nu trebuie nicicând  a uita să ne închinăm! Eroii sunt martirii credinței, pe care au apărat-o cu prețul vieții împotriva unor neamuri străine, cotropitoare! Ei sunt aidoma Sfinților martiri de la începuturile creștinismului. De aceea sărbătorim fără a sta pe gânduri moartea lor ca pe o renaștere spirituală, ca pe o înălțare la Cer aidoma  înălțării Domnului Hristos! Și aici aflăm laolaltă toți eroii căzuți în toate războaiele vremii, inclusiv pe eroii din perioada comunistă, care au fost aruncați în temnițe și apoi în gropi comune! ,,Avem un Rai de Sfinți, în temniți dați la moarte,/ Și aruncați în groapă neștiuți/ Dar astăzi dând pământul la o parte/Ies Moaște Sfinte-n zeghe grea de deținuți.”

(fragmente din lucrarea de grad didactic I, preluate în revista școlară ,,Învățăcelul”)

[1] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgică, p.380;

[2]  Sf. Simeon al Tesalonicului, Scrieri, apud Benedict Aghioritul, op. cit, pp. 30-31;

[3]  Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi. Acatistul celor adormiţi, Editura Anestis, p.23;

[4] Cf. Adrian Cocoşilă, pe site-ul. www,crestinorodox.ro;

[5] Cf. S.A. Arhanghelow