BISERICĂ ȘI SOCIETATE – A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI!

iunie 11, 2023iunie 11, 2023

,,E vremea rozelor… (ce mor?)”…

De curând, ortodocșii români au celebrat praznicul Rusaliilor, în fapt Pogorârea Sf. Duh și implicit întemeierea Bisericii Primare. A Bisericii fondate de Mântuitorul Hristos și de Apostolii Săi, care, ulterior, au plecat în toată lumea , vestind Evanghelia Domnului și ,,neamurilor”. Tradiția Bisericii a păstrat bucuria acestui mare eveniment istoric și printr-o serie de obiceiuri locale, care s-au impus în timp în toată creștinătatea.Unul este legat de însăși denumirea sărbătorii, care s-a asimilat unei alte sărbători, chiar dacă păgâne pe atunci-Rosalia, creștinul numind-o Rusalii, în traducere românească.Nu o să intru în semnificații și simbolistică, dar o să vorbesc astăzi despre roze, despre minunata floare de trandafir, care este o floare nobilă și mult cântată de poeți și muzicieni în artele lor. Pe de o parte cuvântul însuși, rosa, apoi generalizat- pt a indica specia florală în sine, adică de trandafiri, se știe că se referă la culoarea roșie, roz închis, etc. Ori roșu este și culoarea de pe steagul nostru al românilor! Iar această culoare este asociată jertfei! Așa se explică menținerea vechii denumiri păgâne, Rosalia-sărbătoarea trandafirilor, în tradiția cretinilor. Biserica s-a desăvârșit prin lucrarea Duhului Dumnezeiesc, care va continua misiunea Ei după înălțarea Domnului la Cer, prin Ucenici, asupra cărora S-a revărsat în ziua Cincezecimii, adică la 50 de zile după Învierea Domnului Hristos. Coborându-se vizibil, ca niște ,,limbi de foc” care au stat deasupra lor, pt a-i încredința și totodată a da autoritate și textului evanghelic descriptiv, ce se va scrie ulterior, Duhul Sfânt, a Treia persoană a Sfintei Treimi, este asociat cu frunza de nuc sau cu cea de tei, ca formă, dar continuă să facă referire la vechea sărbătoare a trandafirilor. Rosele, cu ghimpi, dar cu un parfum și o frumusețe aparte în flora pământului. Totodată, cum spuneam, trandafirul este considerat o floare nobilă dar și ,,floarea iubirii”, a jertfei. Și iată că avem și de ce să o considerăm astfel noi, creștinii! Dacă o raportăm la Jertfa Domnului Hristos, care S-a jertfit din iubire pt noi, e clar că nu i se potrivește mai bine o altă semnificație! El a pus bazele instituției Bisericii Creștine , prin Jertfa cea de bunăvoie marcată pe Crucea de pe Dealul Căpățânii, zis Golgota. Dar fără de conclucrarea omului, pt care El a venit pe pământ și a primit să se jertfească, aceasta NU POATE EXISTA ȘI FUNCȚIONA! Ori drumul inițiat de Mântuitorul Hristos a fost presărat cu multe jertfe ale celor ce L-au urmat pe calea Crucii, începând cu Apostolii. Ei au plecat în lume să formeze bisericile locale, încreștinând lumea păgână și fiind continuatorii lucrării începute de Dumnezeu-Fiul și ulterior de Mângâietorul, Duhul Sfânt ce S-a pogorât peste ei la praznicul Cincizecimii, întemeind Biserica Văzută.Pe care în chip nevăzut, pe Cruce, o întemeiase Domnul Hristos. Așadar, ziua Rosei devine ziua nașterii creștinismului, o zi plină de mireasma Duhului Sfânt, care a dat nu doar puterea Sa Apostolilor, ci și bucuria alegerii lor ca stâlpi de bază pt Biserica de mai târziu, mireasma darurilor dumnezeiești și iubirea dovedită de urmașii Domnului prin acceptarea Jertfei. Căci, cine nu știe află acum, Biserica s-a întemeiat chiar de la început pe Jertfă, pe vârsarea sângelui: întâi al lui Hristos, imediat al Apostolilor, apoi, veacuri la rând, pe sângele martirilor. Și cum s-ar potrivi mai bine a fi numită ziua de naștere a Bisericii Creștine, dincolo de denumirea evenimentului spiritual (Pogorârea Sf. Duh), dacă nu sărbătoarea Rusaliilor, a trandafirilor, a jertfei?!?

Spuneam că acest praznic s-a asimilat de fapt cu cel al sărbătorii păgâne, trandafirii înflorind toată vara și înmiresmând cărările noastre, în toată lumea creștină.

Obișnuim să împodobim sfintele lăcașuri cu trandafiri și frunze de tei, în amintirea marelui praznic creștin. Ducem la iconostase cele mai frumoase roze în această zi. Ne bucurăm de miresmele acestei minunate flori, o dăruim iubitelor și celor dragi ai noștri, o cântăm în versuri și ne bucurăm de tablouri celebre care redau imagini cu cele mai nobile flori-trandafirii!

Dar și rozele mor, cum spune Macedonski… ,,Mor în grădini și mor și-n mine/Și-au fost atât de viață pline,/Și azi se sting așa ușor …”

Dar sărbătoarea Rusaliilor este consacrată și cultului morților! În sâmbăta dinaintea praznicului (care e totdeauna o duminică!) este celebrată Biserica Triumfătoare , cei care au triumfat în viața cea pământească, cei adormipăți sau morți. Atunci se împodobesc cănile/oalele dăruite de pomană pt cei adormiți, cu flori de trandafir (și cireșe, cum e la noi la deal, la Bordești). A doua zi, în Duminica Pogorârii, împodobim și lăcașul sfințit, biserica, luând apoi acasă dimpreună cu florile de nuc sau de tei, binecuvântate de clerul slujitor, și trandafirii care au împodobit biserica, strângându-i de pe jos. În plus, nucul și teiul au efecte terapeutice, așa cum și Duhul Sfânt are, oferindu-ne darurile Sale, cu care ne simțim binecuvântați și având o viață …înmiresmată! Această zi este unică în calendar, ea fiind singura sărbătoare închintă celei de a Treia Persoane Dumnezeiești, Duhului Sfânt. Așa cum ziua următoare ei, a treia zi a Rusaliilor-cum o numesc românii în tradiția lor bogată, este singurul praznic închinat Sfintei Treimi, adică deopotrivă celor Trei Persoane Divine:Tatăl Ceresc cel Unul nevăzut, Fiul lui Dumnezeu cel Unul Întrupat și Duhul Sfânt cel Unul Ziditor și Sfințitor în lume. Există UN singur Dumnezeu Întreit în Persoane, nu trei Dumnezei! Un singur Dumnezeu cu trei forme de manifestare, pe care ÎL aflăm în trei ipostaze….Dogma aceasta a Sfintei Treimi este anevoie de explicat și imposibil de înțeles, dacă nu ne lăsăm luminați de Dumnezeu ! De aceea, sarcina revine Bisericii, prin clerul slujitor, cinul monahal și apostolii cei din lume, învățătorii de altădată și profesorii de azi, care au darul învățătoresc și binecuvântarea dată de ierarhie, nu doar studiile necesare. Se cuvine să ne supunem învățăturii Bisericii și explicațiilor(exegezei) Sfinților Părinți, care au trudit foarte mult pt a fixa în scris dogmele Ei, lăsate Apostolilor mai întâi, apoi marilor Dascăli creștini, care au rămas pe linia dintâi , nealterată, a învățăturii Domnului Hristos și care nu s-au abătut către altele, greșite, ereziile pierzătoare de suflet.

Trecând însă la latura practică, acolo unde Tradiția Bisericii devine una cu tradiția și obiceiurile populare, amintesc aici faptul că trandafirii sunt folosiți efectiv în alimentație! Nu-i mâncăm ca atare, cum îi găsim, în stare proaspătă, dar ne amintim sfatul anticului Hipocrate, părintele medicinei, care ne-a îndemnat să facem ca alimentele să ne fie (și) medicamente și totodată să facem din leacuri, din plantele pământului, alimente vii, care să ne ofere principiile alimentare, suportul unei sănătați reale, lăsată de Dumnezeu la vedere.

Din păcate, abia când ne pierdem sănătatea trupului. abia atunci reconsiderăm îndemnul lui Hipocrate! Încercăm s-o redobândim când uneori e foarte târziu deja… Dacă vreți să știți ce fac eu cu trandafirii, vă spun! Multe! Dincolo de faptul că îi pun în fața tabloului mamei mele ca pe o jertfă de dragoste, mă folosesc de efectul lor terapeutic! Îi folosesc în obținerea produselor alimentare-dulceață de trandafiri (care, recunosc, nu mă dă pe spate!), șerbet, lichior de trandafiri și trandafirată, ulei de trandafiri și ceai de trandafiri. Dar nu numai! Îi folosesc și în obținerea produselor cosmetice, de igienă și întreținere corporală-ulei de trandafiri pt masaj, dar și pt săpun obținut la rece, șampon natural sau chiar parfum! Sunt începător în obținerea unor produse, dar doresc să intensific acest proces. Chiar dacă, după o vârstă, nu mai mâncăm prea mult dulce, reluăm tradiția veche a procesării pt a obține șerbet ori dulceață și, când avem în casă o țuică bună de prună facem trandafirată ori lichior! Pentru noi sau pt invitații noștri, pt rude și prieteni! Sincer, dulceața nu mi-a plăcut prea mult niciodată, datorită aspectului, a texturii petalelor-care rămân în produsul final, firește! Însă gustul e minunat! Dar mi-a plăcut un alt dulce, cu ,,ștaif”, cum ziceam în cartea mea despre Bordești, mai puțin făcut în satul meu natal, dar pe care eu l-am descoperit cu mare plăcere-ȘERBETUL DE TRANDAFIRI! Care mi-a și ieșit! Însă și mai mult folosesc uleiul obținut din trandafiri-în salate și în produse cosmetice (săpun, șampon, ulei pt masaj, parfum).

ÎN FINAL, DRAGII MEI, VĂ ÎNDEMN SĂ IUBIȚI TRANDAFIRII! IUBIȚI ROZELE, CARE, CHIAR DE NU AU O VIAȚA LUNGĂ, SUNT O FLOARE NOBILĂ ȘI SIMBOLIZEAZĂ IUBIREA! NU TRECEȚI PE LÂNGĂ ROZE NEPĂSĂTORI! FOLOSIȚI TOATE DARURILE TRANDAFIRILOR! ȘI DUCEȚI-I LA POALELE CRUCII DOMNULUI ȘI LA CĂPĂTÂIUL MORȚILOR VOȘTRI! SIGUR PARFUMUL LOR VA AJUNGE LA EI, DEODATĂ CU DRAGOSTEA CE LE-O PURTAȚI! TOT AȘA CUM DUHUL SFÂNT ADUCE MIRESME DIN LUMEA NEVĂZUTĂ NOUĂ!

VA IMBRATIȘEZ DE LA BORDEȘTI, DINTR- O ZONĂ ISTORICĂ A VRANCEI, CU UN BOGAT PARFUM DE TRANDAFIRI PE MÂINI, PE CARE I-AM CULES ȘI I-AM PUS LA USCAT, DEOCAMDATĂ! DOAMNE AJUTĂ!

mai 28, 2023iunie 11, 2023

SCHITUL BRÂNCOVENESC DIN BORDEȘTI ÎN ACTUALITATE

Începând cu Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic, în acest an fiind în data de 28 mai, parohul din Bordeștii de Sus, părintele Dan Burducea, a redeschis schitul de pe Valea Bisericii, anunțând că cel puțin o dată pe lună enoriașii săi se vor putea bucura de slujbele ortodoxe în această vatră de istorie. Nu am fost prezenți foarte mulți…..și asta nu doar pt că s-a cam așezat praful pe amintirile noastre, ale bordeștenilor…Ci pt că, în genere, biserica este goală, participanții la slujbe fiind în număr de circa 30-40, duminical… Cu toată situația din ultima vreme-pandemie, sărăcie, neputințe, ș.a, la care se adaugă dezinteresul tinerilor și îmbătrânirea satului, părintele paroh a continuat să predice în stilul său , cu amănuntele de rigoare, arătând parcă oarece bucurie lăuntrică în plus…Și da, fără să știe prea multă istorie locală, aceleași bătrânele fidele parohiei și aceiași enoriași care răspund mereu prezent, duminică de duminică, au savurat în tăcere nu doar cuvântul preotului, ci și cântările de la chinonic, pricesne închinate Maicii Domnului și Domnului Hristos! Am citit pe fețele celor prezenți bucuria revederii tainice cu ctitorii lăcașului, cu istoria locului, cu străbunii pomeniți la Liturghie. Am fost surprinsă să văd chiar și o familie întreagă, de 5 membri! Sau alte câteva, cu câte 2 membri prezenți!

Nu e puțin lucru să conștientizezi cele trăite!De aceea, preotul tot încearcă să ,,scuture zgura” de pe ochii minții noastre! Și nu doar pt că asta îi e datoria! Ci pt că ar dori să-i facă părtași bucuriei sale pe toți cei încredințați lui, prin hirotonie, tocmai pt că a avut experiențe în Duhul Sfânt! Eu, ca absolvent de teologie, înțeleg cel mai bine misiunea sa, pt că și eu fac același lucru la catedră- caut să-i atrag către Dumnezeu pe cei tineri! Nu e bucurie mai mare ca atunci ,,când sunt frații împreună”, cum zice psalmistul.Nu e deloc ușor…Domnul Hristos Însuși a spus-o Ucenicilor Săi.Dacă ar fi, atunci bisericile ar fi neîncăpătoare. Dar e dureros! Ca Hristos să sufere și să moară pt noi, iar noi să-i disprețuim Jertfa, să o ignorăm! Să credem că a merge la biserică e doar un obicei ori un ritual, la alegere! Că nu e o obligație! Dar Jertfa Lui ne obligă, dragi creștini! Vedeți, chiar așa m-am adresat:creștini sunt cei botezați în Numele lui Hristos, următori ai Săi! Zadarnice au fost umilințele, pătimirile Sale, moartea Lui, dacă noi nu-I acceptăm chemarea! Nu degeaba a fondat Biserica! Ea este născută din Jertfa Sa și a Apostolilor, la Cincizecime, apoi prin martiriul celor ce L-au urmat pe calea credinței. Azi nu ne mai cere nimeni să murim, ca altădată Ucenicii și Martirii, care au întărit baza Ei, dar ne cere să murim păcatului și să ,,rămânem în El”(în credință) dacă vrem ca El să rămână în noi! Deci fără Sfintele TAINE-spovedanie și împărtășanie îndeosebi , nu putem fi cu El, degeaba ne batem cu pumnul în piept spunând că noi suntem creștini! Că suntem credincioși, deși nu mergem la biserică! Și vin destui să te contrazică cu exemple cum că și credincioșii ce frecventează biserică ,,sunt bătuți de Dumnezeu” ori, dimpotrivă, că mulți ce nu vin la biserică o duc mai bine ca ceilalți… Dacă s-ar pune așa problema și Sus….văleu! Bine că Dumnezeu nu gândește ca noi! Vreau să zic de altfel că părintele s-ar bucura nespus să vadă biserica plină…ar ști că lumea chiar și-a învățat lecția existențială! Sigur, fiecare epocă cu problemele ei, cu credincioșii și necredincioșii ei. Și o să vă spun că și biserica aceasta a noastră, de care acum suntem mândri cu toții, numită a lui Brâncoveanu, s-a ridicat cu eforturi, apoi secole la rând a fost întreținută cu eforturi, prin grija unor domni(boieri) și enoriași. Ca mai apoi, prin jerta unor oameni ca d-l înv. Ghe. Asănache, în regimul ceaușist, să se facă demersuri spre a o ridica din ruină. Noi, cei de azi, nu trebuie să mai lăsăm să se întâmple așa ceva! De aceea azi fac și eu o chemare, ca și parohul nostru, să veniți alături de noi de fiecare dată când petrecem duhovnicește între pereții mâzgăliți de odraslele bordeștenilor cândva, dar care cadrează cu credința noastră autentică, străbună! Până atunci, vom răsfoi împreună câteva pagini din istoria acestui lăcaș de cult, care s-a ridicat din ruine precum pasărea phoenix, din propria sa cenușă!

,,Cum era și firesc, ctitoria clucerului Mănăilă, deși a rezistat peste veacuri, fiind salvată de la pieire, nu mai corespunde astăzi întru totul vechii înfățișări, așa cum ne-o arată lămurit și scriitorii noștri locali. Însă frumusețea și eleganța ei dintru început nu au părăsit-o, în ciuda neglijenței colective manifestată atâta timp. Nu doar timpul i-a fost potrivnic, ci și exploatarea propriu zisă și lipsa responsabilității… Ca să nu mai vorbim de inconștiența unor oameni care nu și-au educat suficient copiii asupra valorilor locului și care și-au scrijelit numele lor…,,importante” peste capodopera lui Pârvu Mutu! Din păcate, trebuie să recunoaștem că au existat și există și azi asemenea oameni! Practic, mulți bordeșteni nu au fost conștienți de valoarea deținută de acest așezământ! Și NICI AZI NU SUNT! În ciuda celebrei sale obârșii și a rolului jucat în viața bordeștenilor de-a lungul secolelor trecute! De pildă, ceea ce încă îmi stăruie în minte este sentimentul de frică, ce ne întâmpina la intrarea în biserică, sau poveștile de groază, depănate la școală, despre liliecii cuibăriți în cafas, emoție care covârșea măreția celor spuse de profesorii însoțitori, adesea. Astăzi, această rară ,,lebădă neagră”, cum au numit-o scriitorii menționați, are doar o turlă, acoperită cu tablă roșiatică de cupru, iar trupu-i zvelt nu poartă o porfiră roșie, menită împărăteselor lumești, ci o rochie de mireasă, alb curat…Are și uși noi, care încearcă să le copie pe cele autentice, și, deși azi deține doar 30 % din pictura originală, a devenit un obiectiv de interes cultural pentru zona Vrancei. Ce spun acești specialiști, care ne tot vizitează comuna? Că ,,suntem în faţa unei duble opere de înaltă calitate: cea executată de cei mai buni meşteri ai epocii de construcţie şi valoarea adăugată de o restaurare de excepţie a începutului de secol XXI’’[1]. Și că e firesc ca opera aceasta să reintre în cultul Bisericii și totodată în traseele turismului românesc! Nu să fie iar neglijată! În acest sens, trag un semnal de alarmă asupra necesității implicării autorităților mai mult în securizarea și paza obiectivului în sine, pentru a îngrădi intrarea copiilor nesupravegheați ori a animalelor în curtea interioară a schitului! Cu siguranță se poate face ceva prin implicarea responsabililor și conștientizarea populației!

În anul 1911 schitul a fost părăsit de monahi, datorită alunecărilor de teren, după ce mai înainte a fost neglijat și sărăcit de toți, inclusiv deposedat de o mare parte dintre moșii, cu care legea lui Cuza îi împroprietărise pe clăcașii din zonă, dându-le înapoi pământurile luate de boierii locului și donate schitului, prin legea secularizării averilor mănăstirești. Localnicii aveau să rămână fără biserică, motiv pentru care bordeștenii vor merge la Mănăstirea Recea, pentru o perioadă de circa 30 de ani. O parte dintre odoarele vechii biserici aveau să fie mutate, ca o binecuvântare a locului, la noua biserică a satului, ce se va ridica între anii 1938-1942.

Cu toate acestea, hramul schitului nostru a fost multă vreme sărbătorit în curtea bisericii brâncovenești, la data de 15 august, pentru că acolo erau încă morții satului. Cu timpul, după mutarea cimitirului, în anii ‘80, la noua biserică, cum era și firesc, a început a se sărbători hramul noii biserici, la 8 septembrie. Copil fiind pe atunci, d-na Caty Tudor (fostă Gheorghe) povestește:,,Crezi că am mâncat vreodată o mâncare mai bună ca cea pe care o mâncam pe Valea Bisericii, pe 15 august? Nu, niciodată! Sau unde eram noi copii, nu știu…Dar, îți spun, acel eveniment avea o asemenea încărcătură emoțională! Toți, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel, ne strângeam dis de dimineață la Schitul Brâncoveanu, pentru pomenirea morților. După slujbă, ne așezam pe iarbă, in curte, întindeam fețe de masă și scoteam din coșurile de răchită mâncarea: fripturi, plăcinte și mai ales brânză cu smântână…Nu o să uit niciodată anii copilăriei mele, nici ziua hramului schitului nostru!…” Restaurarea schitului brâncovenesc și-a legat soarta de cea a învățătorului Ghe. Asănache, după cum se vede limpede și azi, un bun creștin și un mare iubitor de istorie locală. Dumnealui a inițiat, în noiembrie 1980, simpozionul științific ,,Bordești- trecut, prezent și viitor”, legat de cultura Monteoru de pe Valea Mare, în principal, ocazie cu care s-a pus și problema scrierii unei monografii a comunei, respectiv cea a ridicării unui monument în cinstea eroilor locului, căzuți în ultimele trei războaie. Ceva mai târziu, profesorii de Istorie, bordeștenii Gheorghe Fiștoc și Ionuț Bercaru, au putut continua, fiecare la măsura lui, opera de valorificare a patrimoniului cultural local,prin susținerea simpozionului științific tematic la monumentul cel mai drag sufletului oricărui bordeștean:Schitul Brâncovenesc. La 10 martie 2015, la ctitoria clucerului Mănăilă, s-a ținut prima slujbă, celebrându-se 100 de ani de la declararea ei ca monument istoric. De atunci, anual, biserica devine neîncăpătoare în zilele simpozionului Bordești-Brâncoveanu, cel mai semnificativ eveniment cultural din zonă, care glăsuiește despre măreția și vechimea locului și despre inițiativa unor oameni inimoși din comună, care nu vor să uite de unde au plecat și unde au ajuns, datorită simțirii lor personale și dorului după istoria plaiurilor natale”(fragment din lucrarea mea-Bordești, plai de rugă și dor…apărută în pandemie)

După cum se știe, anul trecut am avut bucuria să ne vedem visul cu ochii- resfințirea schitului! Acum suntem pe drumul cel bun, în general. S-a rezolvat cu ,,statutul ” -adică nu e o poartă deschisă o dată pe an, la simpozion, și atât! Nu mai pasc vitele acolo… Conducerea Bisericii și comunității s-a implicat și în privința securizării.Acum mai rămâne ca oamenii, începând cu bordeștenii, să conștintizeze importanța acestui schit, care e înainte de toate lăcaș de cult, mijloc de mântuire, nu doar muzeu cu valoare de patrimoniu cultural! Așa a fost tocmit de înaintași și așa este și acum, după mai bine de trei veacuri! Așa că ar trebui să ne plecăm genunchii smeriți, plini de recunotință pt jertfa tuturor înaintașilor, care au făcut ca această ,,perlă’ să fie prinsă în salba noastră, a bordeștenilor, într-o comună mică, dar frumoasă și plină de istorie veche! Să arătăm urmașilor care le este locul în lume! Care le este rădăcina, frați creștini bordeșteni! Numai prin exemplul nostru personal putem păstra valorile neamului și strădania strămoșilor locului! Numai așa putem avea speranța că după noi va mai fi cineva care să aprindă o lumânare în tinda bisericii clucerului Mănăilă, boier din vremea lui Constantin Brâncoveanu!

[1] Prof.Anca Brătuleanu în Dilema veche, nr. 402, 20-26 oct. 2011;

februarie 11, 2023

VIN ,,MOȘII”! DE CE FACEM COLIVĂ?

Ei, pentru cei care nu și-au dat seama, încă, imaginile de mai sus reprezintă două farfurii cu colivă! Nu vă vine să credeți, nu-i așa? Par mai degrabă două picturi! Atâta simplitate se cere în pregătirea ei și totuși atâta artă în decorare, pentru a arăta astfel în stadiul final! Dar oare ce reprezintă coliva? Ce este acest ,,dulce’’ atât de cunoscut pentru noi, ortodocșii? Oare chiar ajută ea cu ceva sufletul mortului?

Influențați de unele teorii neortodoxe, și cu cugete egoiste uneori, unii ortodocși de-ai noștri dar… ,,neduși’’ la biserică…cum se zice-n popor pe bună dreptate, spun revoltați ori supărați pe tradiție: ,,Dar de ce să fac eu colivă…ce, mai mănâncă mortul?!”

Dacă e să luăm în seamă asemenea reacții ale unora și-ale altora, ne crucim și noi și ne punem, uneori, mâinile-n cap: ,,Vai, Doamne, că mulți…mai ai în Grădina Ta! Doar că unii…mai sar și gardul!’’Stupid! Și un copil de clasa I știe că cel ce a murit nu mai poate mânca! Apoi, dând coliva sau alte bucate altuia, viu, vedem și știm că acela o mănâncă, nu?

Pe de altă parte, omul credincios are convingerea că cel plecat nu este mort! El este viu prin sufletul său, cu care percepe realitatea noastră altfel, din alt spațiu și stare. Și oricum am da-o, el este viu în inimile celor rămași. Sufletul se bucură tot așa cum a făcut-o pe pământ, prin puterea sa, de sine stătătoare, chiar dacă atunci avea și satisfacția trupească, gustativă, asupra mâncării. Acum se bucură mai mult de iubirea pe care o vede la cei ce-l pomenesc și se roagă pt. el acum ,când el însuși nu mai poate face (nemaiavând trupul aici!).

Dar ce este coliva și la ce ajută ea cu adevărat? Haideți să aflăm amănunte din Tradiția Bisericii! Materia folosită în cultul morţilor este coliva, înainte de toate. Practica obţinerii colivei a început prin secolul al IV lea, după jumătate de veac după Sfântul Teodor Tiron, de numele căruia Tradiţia leagă practica colivei. Deşi la început coliva din grâu a servit ca hrană pentru creştinii îndemnaţi în vis de către Sfântul Teodor, mai apoi a început să se facă pentru pomenirea morţilor. Ea preînchipuia trupul mortului, dar era totodată şi expresia materială a credinţei în nemurirea sufletului şi în înviere. Legănarea colivei exprimă legătura celor vii cu cei morţi, dar ne aminteşte şi de gestul liturgic pe care-l fac preoţii la momentul Crezului, gest care aminteşte de cutremurul dinaintea Învierii Domnului. Dacă grâul capătă acest ,,simbol paulian” de ,,înviere”, de ,,nemurire”, după semnificaţia dată de Apostolul Pavel, dulciurile (zahărul, bomboanele, etc) sunt simboluri ale virtuţilor răposaţilor (ale Sfinţilor, îndeosebi). În unele zone, dulciurile împodobesc şi ,,pomul”, alături de fructe. Care pom (un copăcel sau o creangă, în fapt) ne aduce aminte de pomul cunoştinţei binelui şi răului şi de Rai.^[1]

Biblia arăta, prin Sfântul Pavel, Apostolul Domnului, că la biserică se ducea ,,colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de mai multe feluri”^[2], ca prinos lui Dumnezeu. Omul este ca o sămânţă îngropată în pământ, supusă putrezirii, pentru a putea rodi planta cea nouă. Tradiţia arată că din a doua jumătate a secolului al IV lea se face colivă din grâu, care se duce la biserică pentru sfinţire. Până atunci, se ducea pâine de grâu, măsline, orez, chiar brânză, toate alături de vin. Colăceii de astăzi sunt, practic, reminiscenţe ale cultului morţilor din acea vreme.

La Sfânta Liturghie se poate duce ca dar de pâine prescura, necesară Proscomidiei. Din ea se scot părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Sfântul Ioan Hrisostom, autor al unei Sfinte Liturghii, subliniază importanţa pomenirii numelui celor adormiţi la Sfânta Liturghie. Bunurile date sărmanilor nu pot echivala cu folosul liturghiei. Din această pricină, se ştie că pomenirea numelui la liturghie este cel mai de folos lucru făcut pentru aducerea aminte a celor dinaintea noastră, răposaţi în Domnul.

Se duc, de asemenea, lumânări şi tămâie, care se dau la altar ca daruri, alături de pomelnic. Despre simbolistica amănunţită a materiei folosită în rugăciunile pentru adormiţi vom face referire în cele ce urmează.

Vinul ne aminteşte de aromatele cu care a fost uns Trupul Mântuitorului. Totuşi, vinul se obţine din struguri şi devine materie liturgică, cu o simbolistică aparte. Rodul viţei de vie devine simbolul Sângelui Său, preînchipuit la Sfânta Jertfă. Vinul folosit în cultul morţilor se numeşte paos sau paus, în anumite zone ale ţării noastre. El se amestecă cu miere, ulei sau cu agheasmă şi are sensul de ,, odihnă” sau ,, moarte”.

Colacul, care în unele zone se numeşte ,,parastas”, însoţeşte coliva şi vinul. Fie că este un covrig împletit, fie un colac mare, împodobit cu diverse ornamente din aluat, colacul simbolizează tot trupul celui adormit. Felul în care este împletit şi împodobit cu cruci şi alte motive ne arată şi credinţa dar şi gustul artistic al ortodoxului român.

Zilele generale de pomenire, când pomenim pe toţi cei din neamul nostru, s-au stabilit a fi: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne), Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Sfântului Duh), Moşii de toamnă (sâmbăta dinaintea praznicului Arhanghelilor Mihail şi Gavriil), primele 6 sâmbete ale Postului Mare, Joia Mare, Joia Înălţării (pentru eroi), Paştele Blajinilor, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătoru (pentru eroii căzuți în războaie), ziua hramului bisericii şi Ajunul Crăciunului (în unele zone).

,,Sâmbetele morţilor” sau aşa zisele ,,sâmbete ecumenice” ale Părinţilor sunt numite ,,Moşi” pentru că poporul, în general, numeşte părinţi sau moşi pe toţi răposaţi (ai lor sau străini). Ziua ,,Moşilor de iarnă” are meritul de a aduna laolaltă rugile pentru toţi moşii şi strămoşii noştri, cei din veac, inclusiv cei din Vechiul Testament (!), care nu s-au pregătit pentru întâlnirea cu Domnul Hristos. Atunci se pomenesc cei din neamul nostru, îndeosebi care au murit de moarte năprasnică, adesea, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, dar mai ales cei morţi în războaie.^[3] Ziua ,,Moşilor de vară” reiterează pomenirea lor, a tuturor strămoşilor din toate timpurile şi locurile, pentru ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh (ce urmează a se serba). Pe alocuri, oamenii credeau că sufletele morţilor părăseau mormintele în Joia Mare şi reveneau după 50 de zile, în Sâmbăta Rusaliilor. De aceea, ei căutau să îmbuneze sufletele morţilor, ca ele să se întoarcă fără incidente, punând crengi de tei prin gospodărie şi la morminte. Tot cu acest gând făceau pomeni de proporţii, împărţind vase de lut cu linguri de lemn şi cofe de lemn. Acest obicei se practică şi azi, femeile împărţind dis de dimineaţă farfurii cu bucate şi căni sau cofere cu vin sau apă ori lapte, împodobindu-le toartele cu flori sau fructe mici de sezon. Apoi se obişnuieşte să se meargă la biserică, unde se face praznic lângă mormintele curăţate şi împodobite din timp ( ca de pildă în Bucovina)^[4].

Sărbătoarea zisă ,,Paştele Blajinilor” provine din Biserica Rusă.^[5] Ea se prăznuieşte fie luni sau marţi după Duminica Tomii, fie chiar în această zi, în Banat, dar şi în zilele de luni ori marţi din Săptămâna Luminată (de pildă la noi, în Vrancea). Această zi e o zi de bucurie pentru pomenirea celor fericiţi (de unde denumirea de Blajini), întâmpinaţi cu salutul de bucurie ,,Hristos a înviat!” şi cu ouă roşii şi cozonac.

Eroii morţi în războaie sunt pomeniţi şi la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul din 29 august, ca şi-n sâmbăta dinaintea sărbătorii Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, fiind cinstiţi ca şi mucenicii.

În Joia Mare răposaţii sunt chemaţii şi ei să ia parte la Cina cea de Taină, deşi vechile canoane se pare că opreau a se face colivă atunci.

În primele şase sâmbete din Postul Mare se poartă prescuri (sau capete) în anumite zone ale ţării, iar în ,,sâmbăta lui Lazăr” se iese la cimitir, în amintirea drumului făcut de Mântuitorul spre a-l învia pe prietenul său Lazăr.

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte ,,Ziua eroilor” deopotrivă cu Înălţarea Domnului la Cer, în chip simbolic, dorind ca sufletele celor ce s-au jertfit pentru neam şi ţară să se înalţe la Domnul, în slava cerească, precum martirii de odinioară.

Anual, la noi în liceu, un grup de profesori din aria curriculară ,,Om si Societate”, de regulă din Catedra de Istorie si cea de Religie, și-au dat mâna pentru a colabora în realizarea unor acțiuni menite cinstirii eroilor neamului. Pe rând, elevii au mers la monumentele din comuna Dumitrești și la câte o biserică pentru a participa la ceremonia obștească, depunând coroane de flori, făcute de mâinile lor adesea, și susținând activități artistice.

Pe timpul pandemiei, în anii 2020 și 2021, ne-au lipsit mult asemenea acțiuni de suflet, cu toții simțindu-ne mai săraci sufletește! În primăvara lui 2020, pentru prima dată în istoria Bisericii Ortodoxe Române, bisericile au fost închise, neputând participa nici măcar la slujba Învierii! Un lucru grav! Nu s-a întâmplat acest lucru nici măcar în perioada comunistă! Pentru creștinii practicanți asta a cântărit foarte mult! Lumea a fost dezorientată, temătoare, iar preoții au slujit singuri, cu lacrimile șiroind pe obraji!

Anul acesta ne-am întors cu tot sufletul la dangătul clopotului, care se face auzit tot mai tare…Scriam într-o monografie personală, lansată în 2021 la Bordești, locul meu natal, în cadrul simpozionului anual, că …,,Frumusețile naturale, atât de diversificate la noi, acasă, în România mileniului trei, niciunde nu există în lume, chiar și așa nepuse total în valoare! Munții, Dunărea și Marea Neagră fac din acest tărâm carpato-danubiano-pontic un loc drag sufletului, de istorie milenară și de vis totodată pentru cei ce pun piciorul aici. Cu adevărat, un plai de rugă și de dor! De rugă, pentru că nicăieri în lume nu se aude dangătul clopotului bisericii străbune mai clar ca aici, tărâmul celor peste 18.000 de biserici! Și de dor, pentru că nicăieri în lume nu există mai mult dor și drag de patria strămoșească și neamul cel binecuvântat al moldovenilor lui Ștefan cel Sfânt, al valahilor martirului Constantin Brâncoveanu și al moților lui Horea, Cloșca și Crișan! Niciunde în afara țărișoarei noastre nu există o tradiție milenară a poporului atât de bogată, dar mai ales căldura cu care și-au primit oaspeții ce le-au călcat pragul urmașii lui Mircea cel Bătrân…

Cultura noastră este considerată unică în lume! În ea se îngemănează valorile materiale cu cele spirituale într-o formă unică, poporul nostru fiind singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. Identitatea românească a fost formată pe fundamentul unui amestec de elemente dacice și romane, cum bine știm, dar cu influența altor popoare, în timp (ca popoare slave, francez, german!). Cultura populară este identitatea noastră și izvorul atâtor creații de artă modernă, o adevărată enciclopedie a vieții la țară! Iar tradiția este partea activă a cunoașterii prin cultură. Patrimoniul nostru are un rol esențial în dezvoltarea culturală, socială și economică a țării”.

Scriam că ,,sunt mândră că m-am născut pe aceste plaiuri de rugă și de dor de la Curbura Carpaților! Sunt mândră că m-am născut aici și că am rămas (aici) să trec <<pe lângă plopii fără soț>> ai lui Eminescu, că am tenacitatea să măsor când și când <<coloana Infinitului>> lui Brâncuși și că mă afund adesea în liniștea sfintelor lăcașuri întâlnite în <<Descriptio Moldavae” a lui Dimitrie Cantemir! >>(…) Și… ,,de-ar fi să mă mai nasc o dată, tot aici aș vrea să fie… și tot în casa părinților mei, oameni simpli dar verticali, care m-au învățat că <<fie pâinea cât de rea, tot mai bună e în țara mea>>!” Care m-au învățat să duc cu mine pretutindeni iubirea pentru locurile mele natale și pentru oamenii locului…Dar mai ales mi-au spus că fiecare om, cât trăiește sub soare, trebuie să dea valoare locului străbunilor lui, punându-se în slujba oamenilor și readucându-l pe buzele tuturor…!” Pentru că, dragii mei, așa cum spun și versurile unui cântec, devenit ca și un imn național pentru ortodocșii români,… ,,Avem o țară unde au stăpânit odată/Vitejii daci, bărbați nemuritori… ” Avem un pământ sfânt și un neam jertfitor, a cărui vină a fost că ascultând de Dumnezeu ,,Ortodoxia a iubit” …Exact așa cum am spus-o în biserica din Giurcari (Dumitrești) anul acesta, exact asta cred și eu: că eroii sunt icoana neamului nostru românesc, la care nu trebuie nicicând a uita să ne închinăm! Eroii sunt martirii credinței, pe care au apărat-o cu prețul vieții împotriva unor neamuri străine, cotropitoare! Ei sunt aidoma Sfinților martiri de la începuturile creștinismului. De aceea sărbătorim fără a sta pe gânduri moartea lor ca pe o renaștere spirituală, ca pe o înălțare la Cer aidoma înălțării Domnului Hristos! Și aici aflăm laolaltă toți eroii căzuți în toate războaiele vremii, inclusiv pe eroii din perioada comunistă, care au fost aruncați în temnițe și apoi în gropi comune! ,,Avem un Rai de Sfinți, în temniți dați la moarte,/ Și aruncați în groapă neștiuți/ Dar astăzi dând pământul la o parte/Ies Moaște Sfinte-n zeghe grea de deținuți.”

(fragmente din lucrarea de grad didactic I, preluate în revista școlară ,,Învățăcelul”)

[1] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgică, p.380;

[2] Sf. Simeon al Tesalonicului, Scrieri, apud Benedict Aghioritul, op. cit, pp. 30-31;

[3] Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi. Acatistul celor adormiţi, Editura Anestis, p.23;

[4] Cf. Adrian Cocoşilă, pe site-ul. www,crestinorodox.ro;

[5] Cf. S.A. Arhanghelow

februarie 8, 2023februarie 13, 2023

OMULE, STAI ȘI ASCULTĂ!

Omule, ce-n astă lume, zi și noapte tu trudești,Stai o clipă și ascultă semnele cele cerești!

Stai o clipă și ascultă-ți conștiința-ți întinată Și-ai să vezi că azi salvarea stă în mâna ta cea dreaptă!

Stai și-ascultă azi planeta ce ai vrut să stăpânești Ca s-auzi cum plânge cerul și puterile cerești!

Și ia seama la icoana din biserica creștină, Care-așteaptă-n tindă astăzi pe creștinii ei să vină

Să descuie iar altarul, pregătiți de Sfânta Jertfă, Și alături azi de îngeri și de preot iar să cânte.

Să cerșească îndurare de la Domnul Savaot ,C-ai aprins întreg pământul, cu păduri, cu munți, cu tot!!!

Tu, coroana de pe frunte, cea mai de preț nestemată, Ce-ai pierdut odată Raiul și-ai rămas pe lângă Poartă,

Ai trădat nu doar pământul, ce-ai avut sub stâpânire, Ci și Raiul și pe Domnul, pierzând a ta nemurire.

Ba ai vrut să-I răpești locul de Stăpân și Dumnezeu, Ca Lucifer, altădată…și- ai căzut atât de rău!

Și pierzând prietenia Creatorului cel Sfânt, Toate fură blestemate, de la cer pân la pământ!

Ți-ai venit în fire-o vreme, pocăindu-te puțin, Dar căzut-a apoi Abel, ucis de către Cain.

Și ai pribegit prin lume, blestemat de Dumnezeu, Pân la Babel… vrând la cer să ridici poporul tău.

Fără pocăință însă și prietenul Divin, Toate-s umbră și visare, trecătoare…totu-i chin.

A venit apoi potopul, numai Noe rămânând, Căci stricat ajunse totul, de la cer pân la pământ!

Dat-a binecuvântare Domnul și un început al vremii…Și trimis-a proorocii pt. mântuirea lumii.

Dup’-o vreme-ai croit idoli pt. a ta cârmuire /Și ucis-ai proorocii ce-ți grăiau de îndreptare.

A venit apoi și Fiul, cel mai mare prooroc!/Dar L-ai răstignit pe Cruce… și-ai pus în loc pe Noroc.

El e Dumnezeul lumii, banul, rangul și averea! /De vreo 20 de veacuri, doar în asta-ți stă puterea.

Haosul în loc de lege, ura în loc de iubire,/Trupul nu-ți mai este Templu, ci motiv de grea cădere.

Ai uitat de Domnul iară și de scopul vieții tale! /Timpul zici că ți-e dușmanul rostuirii viitoare.

Și azi spui c-ai vrea, deodată, să stea timpul tău în loc…Să te bucuri iar de darul ce n-ai prețuit deloc!

Să te bucuri azi de-o floare…ce în graba-ți n-ai văzut…de vreo zece zile-ncoace..fiindcă timpul a trecut…

Să te bucuri de lumina ce inundă tot văzduhul, Ce ți-a dat-o ție Domnul ca să te înalți cu duhul.

Să-nțelegi că Creatorul la viață te-a adus,/ Toate ți le-a pus pe tavă: și de jos, dar și de Sus!

Parcă ți-ai venit în fire ca rătăcitorul fiu /Din parabola iubirii, ce din mort, s-a făcut viu.

Parcă plângi în vers cu David, ce-n psaltire regăsea/ Bucuria…și tristețea astfel ce o alunga.

O uitași pe Magdalena, a nelegiuirii fiică…/Dar acum ți-a amintit-o un mic virus…și, de frică,

Astăzi vrei ca lumea toată, timpul tău în loc să stea…/Să nu vină ,,mâine’’ iară, să nu-ți pierzi familia.

Căci ți-e teamă….nu se știe dacă ,,mâine” o să mai vină…/Dac-o să mai fiți cu toții…încărcați de multă vină.

Azi, dușmanul tău feroce, timpul , cum l-ai socotit,/ L-ai privit întâia oară cu atenție, smerit…

Nu l-ai mai primit în fugă, ignorându-i iar puterea…/Nici de sus, ca un stăpân ce nu și-a cinstit averea.

Căci rostit-a Domnul Crucii în popor, la timpul Său, /Să-și răscumpere toți vremea, credincios și chiar ateu.

Cel ce vrea, în veșnicie, timpul său să și-l câștige, /De-i o zi, un an, o viață, trebuie ca să se lupte!

Te-a trimis în timp să cauți ce porunci ai mai călcat…/Și-ai descoperit că totul e murdar, e întinat.

Darul vieții, sănătatea, tu mereu ai ignorant..,, Ce-o vrea Domnul’’!, ți-e sloganul, chiar și-un chips de ai mâncat.

Nu-ți stă gândul nici la suflet, ce-i legat de Dumnezeu…Și-n zadar condamnă Legea (pre)destinația spre rău.

De te rogi, o faci de frică, nu ca un fiu iubitor…Nu ca să te-mpaci cu Tatăl, ci ca să ceri ajutor!

Acum iată, stați în casă laolaltă-n rugăciune, În comuniune sfântă, toți cu Domnul și cu tine.

Ai descoperit Scriptura, pe Noe și pe Avraam,/ Ce-au negociat cu Domnul pentru-ai lor …și nu fu-n van!

Să nu piardă Domnul lumea, chiar de-i rea și de-i păgână! Doar s-o cearnă și s-o spele, ca s-o facă iarăși bună!

Mama iși ucide pruncii, iar familia creștină Nu-i la modă, ‘i perimată, da’-ncărcată e de vină…

Copiii nu mai ascultă, își omoară chiar părinții /Că le-au dat o palmă-două sau le-au refuzat bănuții…

Iar în cuplu desfrânarea este iar la ea acasă, Ca-n Sodoma și Gomora-i toată floarea creștinească!

Nu mai e rușine astăzi, iar minciuna-i la vedere, E a doua firea-a lumii, buruiană ce nu piere.

Iar poteca dintre case n-o mai vezi, a dispărut! Căci pe facebook toată lumea-i, din zori pân’ la asfințit!

Așa se iubesc flăcăii și fecioarele, pe chat…Se mărită pentr-o lună, apoi merg la divorțat.

Tribunalele sunt pline, avocații, plictisiți…Doar bisericile-s goale…, iar creștinii, risipiți

Prin bordeluri , cabinete conduse de vrăjitori, Ce prin metode oculte te smintesc și-ți dau fiori.

În politică, se vede, un alt Babilon…un os…Cel ce suferă-i românul, se-nțelege, cel de jos.

Doar cultura pare-o punte, ce-o străbat unii confrați, Vrând să șteargă divergențe apărute între frați.

Ce-a rămas curat pe lume, nestricat și-n legea firii? Te întrebi, poate, de-o vreme, reflectând la mântuire.

Pentru-al tău confort, știința ți-a răpit pe Dumnezeu Și te-a pus mereu de-a stânga, pecetluit ca ateu.

Și plătești din plin și astăzi, c-ai mâncat cu-Adam din pom,Vrând să știi de toate-n lume, să fii dumnezeu, nu om!

Ai deschis, cu prețul păcii, idealuri și noi uși Și-ai ajuns chiar și pe Lună, studiind chiar noi viruși.

Te-ai încărcat cu putere: economic, nucleară! Și-ai zburat în supersonic, cerul atacându-l iară.

Atmosfera-ntunecând-o, aerul poluând greu,Iar delfinii alungându-i, ca și ursul…, la muzeu.

Stai astăzi și socotește care-i prețul de plătit C-ai ales știința-n viața-ți ce Domnul ți-a oferit.

Da, L-ai alungat departe chiar pe Domnul Dumnezeu! Separând de El știința…și te-ai declarat ateu.

Reflectează azi, străine, ce te-ai depărtat așa, De natură și de Ceruri și de însăși viața ta.

Iată ai răspunsul astăzi: știința e limitată! Numai Domnul stăpânește peste minte și viață!

Strigi la Cer de-o lună-două, speriat de ce-i în țară, Dar ți-e frică o icoană s-o săruți, de ieși afară…

Mergi să cumperi zilnic pâine, la biserici însă NU…Căci ți-e frică de corona, că-l aduci de-acolo tu!

Ce-a făcut micuțul virus, te-a separat de Viață?! Căci Prescura-I Învierea, leac și veșnicia toată!

Încă ești nepriceput, slab la minte și-n credință…Și IL pierzi pe Domnul iară cu a ta nechibzuință…

Când o să-nveți lecțioara despre viață și iubire? Căci Hristos e Domnul Vieții, nicidecum a ta pieire!

Când o să te-mpaci cu Domnul, dacă frica te înmoaie? Când, creștine, dac-un virus te-a închis într-o odaie?!

,,Mâine…mâine’’ …zici întruna că o să-ți găsești puterea Să-L îmbrățișezi pe Domnul și să-I spui că-I asculți vrerea…

Atunci,cere înc-o zi, de mai crezi c-o s-o obții.Dar fă astăzi pocăița…că mâine nu știi de-oi fi!

Cere azi îngăduință, astăzi  să ceri mila Sa! Dacă vrei să câștigi vremea pentru mântuirea ta!

**Pandemia și bătrânii satului-slujba Sf. Liturghii**

decembrie 14, 2022decembrie 29, 2022

TABARA DE LA BISOCA, COMUNITATE IN COMUNIUNE

Din inițiativa părintelui Cristian Muscalu, parohul comunității religioase din Bordeștii de Jos, care avea o mai veche colaborare cu Fundația Sf. Sava din Buzău, ACASSA Bordești avea să purceadă la drum pentru a încheia un parteneriat cu parohia, în legătură cu organizarea unei tabere de vară în campusul de la Bisoca, locație aflată în posesia amintitei fundații. Astfel că în vara lui 2019, președinta ACASSA. profesoara Catuța Panaite, a strâns un grup de elevi ce locuiau în Bordești și a plecat să exploreze frumoasa zonă buzoiana, cu gândul că va putea înlesni comuniunea unor tineri din comunitatea locală cu alții de seama lor.Surpriza a fost mare, însă: grupul majoritar cu care trebuia să își petreacă timpul era din Basarabia, din raionul Criuleni, care poposea în țara noastră pentru prima dată, și asta prin intermediul unei asociații din Iași. Chiar își imaginau ce schimburi zdravene aveau să facă ei pe tema tradițiilor! Din păcate, iarăși surpriza: nici profesorii, nici elevii moldoveni nu au avut habar de ceea ce înseamnă o tabără creștină și ca atare nu au fost pregătiți pt asta! În plus, am constatat că Moldova de peste Prut nu mai este azi ceea ce a fost cândva , așa cum credeam noi…Cu toate acestea, noi ne-am văzut de activitățile noastre, nu puține la număr, invitându-i și pe ei la câteva dintre ele, copiii pictând, cântând, jucând împreună și participând la întreceri sportive comune, la o lecție de pictură și la mult așteptatul foc de tabără.

În prima zi- la ora de geografie-am construit un rebus pe tema locului-Bisoca, am conștientizat împreună rolul acestei tabere deosebite, în care dincolo de regulile de conviețuire în comun într-un mediu tipic școlăresc elevii au descoperit că trebuie să facă rugăciune la masă, să participe la slujbele publice împreună în biserica din campus, să fie supervizați de preoți și elevi de la seminarul teologic buzoian (unde pr Milea este profesor), elevi care erau voluntari în tabără și spijineau buna organizare a timpului (la modul general!). Am discutat apoi pe tema sănătății, dar divin, a hranei naturale din tabără și a nutriției sănătoase, dar am și cercetat împrejurimile. A doua zi, la foișor, am avut o cateheză pe tema ,,Copilul în fața tv și computerului”, dar și a jocurilor de perspicacitate , finalizând cu cântări creștinești.

Ziua următoare ne-a dat posibilitatea de a ne arăta creativitatea în domeniul artelor plastice, în cadrul unui atelier de pictură și cusături tradiționale. Călătoria la muntele de sare ne-a oferit șansa verificării tonusului privind puterea fizică, dar și posibilitatea recunoașterii și recoltării unor plante medicinale pt obținerea ceaiului de la micul dejun. Sâmbătă 20 iulie am petrecut-o în mod spiritual, la slujbă-utrenie și liturghie, băieții exersând bătaia de toacă și ulterior în discuții de aprofundare a comportamentului tânărului creștin în biserică. A doua zi, duminică, a fost iar un real popas duhovnicesc, cu vizită la mănăstirea Poiana Mărului, unde copiii au cântat cântece patriotice la final.Au învățat să se roage în comun, fete și băieți, fiecare cu rolul lui în Biserica lui Hristos. Au luat binecuvântare de la ieromonahul Dionisie, după ce au servit masa la ctitoria celebrului stareț Vasile, înhumat la Poiana Mărului cu secole în urmă.

,,(…) Dar cea mai impresionantă zi a fost cea de 22 iulie, când părintele Mihail (n.n. -Milea) a venit să ne cunoască și să ne premieze personal pentru contribuția adusă la promovarea tradițiilor și culturii, a credinței și valorilor noastre străvechi de pe cuprinsul Daciei sale iubite, încreștinată de Sf. Ap. Andrei. Părintele a fost întâmpinat cu pâine și sare de către copiii din Bordeștii Vrancei, transmițându-i-se astfel nu doar mulțumirile lor pentru ocazia de a fi una cu frații de peste Prut, din ținutul Criuleni, ci mai ales bucuria de a fi îngeri în trup, prin purtarea acestor straie îngerești, după cum s-a exprimat părintele ulterior, adică costumele naționale pe care bunii și străbunii lor le-au purtat cândva. După ce P.C. părinte ne-a îmbrățișat pe fiecare în parte, ne-am prins cu toții într-o horă, cântând cu simțire românească și emoție duhovnicească. În sala de mese, unde ulterior părintele ne-a invitat la masa de seară, copiii din Bordești au susținut un mic concert de cântece românești, cu iz religios și național, arătând că ei sunt pe drept cuvânt continuatorii lui Ștefan cel Mare și Sfânt și ai lui C-tin Brâncoveanu, cel ce și-a jertfit pruncii sub sabia musulmanilor păgâni, uniți într-un cuget românesc.

Pentru că am avut ocazia să aniversăm și ziua de naștere a uneia dintre fetele noastre, am împărțit apoi tuturor o feliuță de tort, făcut acolo, în bucătăria campusului, și apoi am încins o horă pe cinste, copii și profesori, la foișorul nostru de taină.

Dar am împărțit, în zilele ce au urmat, și cunoștințe despre tradițiile și obiceiurile locale, nu doar între grupurile de elevi, ci, ulterior, și cu localnicii din Bisoca, încercând să ridicăm la înălțime tot ceea ce am trăit vreme de o săptămână aici, în satul copilăriei gazdei noastre, bunul și iubitorul de oameni părintele Mihail Milea, căruia îi mulțumim și pe această cale pentru că a reușit să poarte prin lume numele de român, alături de cel al Bisocii sale dragi, ridicând totul la înălțimea celor…10 stele!” Așa scriau copiii și profesoara lor în cartea de onoare a campusului taberei de la Bisoca, profund încântați de șansa oferită lor și mulțumiți de cele ce au trăit și aflat pe aceste meleaguri.

Grupul nostru a avut în componență 7 fete și 4 băieți: Dimitriu Maria și fratele ei Dănuț, Alexandra Fulga și colega ei Carmina Streche, Denisa Panaite, Anne Marie Barbu, Alina Modreanu, frații Georgescu Violeta și Ionuț, Roberto Giurcan și Cosmin Potop.

Timp de o săptămână (17-24 iulie) copiii au participat la toate aceste activități, stabilite de însoțitoarea grupului, în spiritul apartenenței la Aceeași Dreptmăritoare Biserică, învățând mai bine solidaritatea între semeni și comuniunea din Biserică, prin liturghisire și rugă comună. Totodată, au ajuns să cunoscă obiceiuri și tradiții sătești aproape uitate în comuna lor natală, vizitând-o în satul Recea pe tanti Maria Bîra (cu fiica Luminița Apostu-căsătorită în satul Cerbu a comunei Jitia vrânceană), un meșter popular bisocean care încă lucrează costume populare( a se vedea foto). Elevii noștri, enoriași ai părintelui Cristi Muscalu, în parte, și ai părintelui Dan Burducea, în parte, au încheiat totul în spirit școlăresc, cu rugă comună și susținând un test de verificare a celor realizate în tabară, fiind premiați și evidențiați fiecare în parte.

Bucuria trăirii unei astfel de experiențe unice nu a fost mică. Cu toții ne-am întors de la Bisoca, dintr-o tabără creștinească cum foarte puține există în țară, mai sporiți, mai câștigați duhovnicește , mai dornici de progres privind dezvolarea noastră personală, ca oameni și ca creștini. Mai contienți de faptul că timpul este ireversibil și că trebuie trăită fiecare clipă la intensitate maximă, întrucât el nu este al nostru, ci este al Domnului, care ne-a dăruit viața ca pe un dar superm și ca pe o unică șansă de a trăi în veșnicie prin faptele noastre pământești. Slăvit să fie Domnul și Sfinții Săi!