BISERICĂ ȘI SOCIETATE – Pagina 2 – A.C.A.S.S.A.-ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI!

decembrie 13, 2022decembrie 14, 2022

SFINTIREA BISERICII BRANCOVENEȘTI DE LA BORDEȘTI

Biserica- monument de la Bordești a renăscut, precum pasărea Phoenix!

Da, a renăscut din propria sa cenușă, după mai bine de 3 veacuri!SLAVIT FIE DOMNUL, CU TOȚII SFINȚII LUI, care veghează la bunul mers al lucrurilor, răspunzând rugilor noastre! Biserica schit de la Bordești a fost resfințită la data de 16 august 2022, fiind redeschisa bordeștenilor spre slujire, după ce mai întâi, prin osârdia înaintașilor, a fost inclusă circuitului turistic, tot mai mulți vizitatori călcându-ne pragul…O sa redau aici o parte din lucrarea personală-Bordești, plai de rugă și dor!, apărută la editura ieșeană Stef, în anul 2021. Pandemia de coronavirus, care a schimbat multe în viața românului de azi, a oprit însă veștile despre aceste mărețe evenimente locale, care ne-au marcat profund pe noi,bordeștenii. Între timp mai mulți consăteni de-ai noștri au părăsit lumea aceasta, între care și mama mea.Din păcate, chiar eu însămi am fost foarte aproape de moarte (de 2-3 ori într-un an și jumătate…), ceea ce a făcut ca lucrurile privind acest site să rămână pe loc.Cel puțin altfel a stat situația cu scrierile, astfel că a văzut lumina tiparului cartea la care lucram de câțiva ani. Din această ,,altfel de monografie”, o cronică, după cuvântul prof. de Istorie Ionuț Bercaru, voi reda referințele privind schitul brâncovenesc.

,,(…)Cum era și firesc, ctitoria clucerului Mănăilă, deși a rezistat peste veacuri, fiind salvată de la pieire, nu mai corespunde astăzi întru totul vechii înfățișări, așa cum ne-o arată lămurit și scriitorii noștri locali. Însă frumusețea și eleganța ei dintru început nu au părăsit-o, în ciuda neglijenței colective manifestată atâta timp. Nu doar timpul i-a fost potrivnic, ci și exploatarea propriu zisă și lipsa responsabilității… Ca să nu mai vorbim de inconștiența unor oameni care nu și-au educat suficient copiii asupra valorilor locului și care și-au scrijelit numele lor…,,importante” peste capodopera lui Pârvu Mutu! Din păcate, trebuie să recunoaștem că au existat și există și azi asemenea oameni! Practic, mulți bordeșteni nu au fost conștienți de valoarea deținută de acest așezământ! Și NICI AZI NU SUNT! În ciuda celebrei sale obârșii și a rolului jucat în viața bordeștenilor de-a lungul secolelor trecute! De pildă, ceea ce încă îmi stăruie în minte este sentimentul de frică, ce ne întâmpina la intrarea în biserică, sau poveștile de groază, depănate la școală, despre liliecii cuibăriți în cafas, emoție care covârșea măreția celor spuse de profesorii însoțitori, adesea. Astăzi, această rară ,,lebădă neagră”, cum au numit-o scriitorii menționați, are doar o turlă, acoperită cu tablă roșiatică de cupru, iar trupu-i zvelt nu poartă o porfiră roșie, menită împărăteselor lumești, ci o rochie de mireasă, alb curat…Are și uși noi, care încearcă să le copie pe cele autentice, și, deși azi deține doar 30 % din pictura originală, a devenit un obiectiv de interes cultural pentru zona Vrancei. Ce spun acești specialiști, care ne tot vizitează comuna? Că ,,suntem în faţa unei duble opere de înaltă calitate: cea executată de cei mai buni meşteri ai epocii de construcţie şi valoarea adăugată de o restaurare de excepţie a începutului de secol XXI’’[1]. Și că e firesc ca opera aceasta să reintre în cultul Bisericii și totodată în traseele turismului românesc! Nu să fie iar neglijată! În acest sens, trag un semnal de alarmă asupra necesității implicării autorităților mai mult în securizarea și paza obiectivului în sine, pentru a îngrădi intrarea copiilor nesupravegheați ori a animalelor în curtea interioară a schitului! Cu siguranță se poate face ceva prin implicarea responsabililor și conștientizarea populației!

În anul 1911 schitul a fost părăsit de monahi, datorită alunecărilor de teren, după ce mai înainte a fost neglijat și sărăcit de toți, inclusiv deposedat de o mare parte dintre moșii, cu care legea lui Cuza îi împroprietărise pe clăcașii din zonă, dându-le înapoi pământurile luate de boierii locului și donate schitului, prin legea secularizării averilor mănăstirești. Localnicii aveau să rămână fără biserică, motiv pentru care bordeștenii vor merge la Mănăstirea Recea, pentru o perioadă de circa 30 de ani. O parte dintre odoarele vechii biserici aveau să fie mutate, ca o binecuvântare a locului, la noua biserică a satului, ce se va ridica între anii 1938-1942.

Cu toate acestea, hramul schitului nostru a fost multă vreme sărbătorit în curtea bisericii brâncovenești, la data de 15 august, pentru că acolo erau încă morții satului. Cu timpul, după mutarea cimitirului, în anii ‘80, la noua biserică, cum era și firesc, a început a se sărbători hramul noii biserici, la 8 septembrie. Copil fiind pe atunci, d-na Caty Tudor (fostă Gheorghe) povestește:,,Crezi că am mâncat vreodată o mâncare mai bună ca cea pe care o mâncam pe Valea Bisericii, pe 15 august? Nu, niciodată! Sau unde eram noi copii, nu știu…Dar, îți spun, acel eveniment avea o asemenea încărcătură emoțională! Toți, cu mic, cu mare, cu cățel, cu purcel, ne strângeam dis de dimineață la Schitul Brâncoveanu, pentru pomenirea morților. După slujbă, ne așezam pe iarbă, in curte, întindeam fețe de masă și scoteam din coșurile de răchită mâncarea: fripturi, plăcinte și mai ales brânză cu smântână…Nu o să uit niciodată anii copilăriei mele, nici ziua hramului schitului nostru!…”

Restaurarea schitului brâncovenesc și-a legat soarta de cea a învățătorului Ghe. Asănache, după cum se vede limpede și azi, un bun creștin și un mare iubitor de istorie locală. Dumnealui a inițiat, în noiembrie 1980, simpozionul științific ,,Bordești- trecut, prezent și viitor”, legat de cultura Monteoru de pe Valea Mare, în principal, ocazie cu care s-a pus și problema scrierii unei monografii a comunei, respectiv cea a ridicării unui monument în cinstea eroilor locului, căzuți în ultimele trei războaie. Ceva mai târziu, profesorii de Istorie, bordeștenii Gheorghe Fiștoc și Ionuț Bercaru, au putut continua, fiecare la măsura lui, opera de valorificare a patrimoniului cultural local,prin susținerea simpozionului științific tematic la monumentul cel mai drag sufletului oricărui bordeștean:Schitul Brâncovenesc. La 10 martie 2015, la ctitoria clucerului Mănăilă, s-a ținut prima slujbă, celebrându-se 100 de ani de la declararea ei ca monument istoric. De atunci, anual, biserica devine neîncăpătoare în zilele simpozionului Bordești-Brâncoveanu, cel mai semnificativ eveniment cultural din zonă, care glăsuiește despre măreția și vechimea locului și despre inițiativa unor oameni inimoși din comună, care nu vor să uite de unde au plecat și unde au ajuns, datorită simțirii lor personale și dorului după istoria plaiurilor natale”.

Demn de adăugat este faptul că dorința nutrită în adâncurile noastre spirituale zeci de ani(și 7 ani de la prima slujba ținută aici după restaurare!) a devenit realitate!Un sobor de preoți și diaconi, conduși de arhiereul locului, Î.P.S.Ciprian, arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, a fost prezent la marele eveniment local, atât de așteptat, dându-și astfel mâna cu parohul bisericii din Bordeștii de Sus (de care aparține biserica schit din vremea lui Brâncoveanu) și cu edilul comunei, primarul Adrian Gavrilă, spre a finaliza lucrările privind redeschiderea schitului pentru slujire. O mare de oameni a avut bucuria de a se închina în lăcașul reinnoit, îmbrăcat în haine de sărbătoare, chiar în ziua pomenirii Martirilor Brâncoveni-Sf Ctin Brâncoveanu cu cei 4 fii ai săi și cu sfetnicul Ianache, cărora, indirect, bordeștenii le datorează construcția acestui schit, prin dregătorul familiei domnești, clucerul Mănăilă.Personal, am mare evlavie la Sf. Martiri Brâncoveni, pe care i-am numit patroni spirituali ai asociației noastre ACASSA BORDEȘTI.De aceea, acum și aici, le grăiesc o mulțumire profundă pt că ne sunt modele de virtute și de sacrificiu suprem. Și-i invoc totodată spre a ne călăuzi pe calea mântuirii, în solidaritate frățească, sprijnindu-ne în demersurile noastre spre a ne atinge scopul. Să păzească viața noastră de tot răul și vechea biserică s-o țină deschisă totdeauna! Dumnezeu să ne ajute, pt. rugile Marilor Mucenici români!

[1] Prof.Anca Brătuleanu în Dilema veche, nr. 402, 20-26 oct. 2011;

august 29, 2018februarie 5, 2023

CÂND PĂRINȚII NE SUNT MODELE…

Mă uitam zilele trecute la bătrâna mea mamă, femeie trecută de 80 de ani, și mă minunam…Eram la o vecină, pregătind masa pentru pomenirea de 40 de zile a soțului său și discutam pe marginea faptelor bune. Și spunea vecina, profund mulțumită și vădit emoționată, că nu a văzut o femeie mai miloasă și săritoare ca mama. Și, deodată, mi s-a derulat prin fața ochilor, cu repeziciunea gândului, întreaga viață. Câtă trudă a depus sărmana mea mamă de -a lungul anilor, ajutând pe unul și pe altul, fie având grijă de bătrâni, fie slujind unor bolnavi, fie săvârșind fapte bune diverse, necondiționat, altruist și neobosit! Este printre puținii oameni mereu disponibili și căruia i-a fost greu să refuze pe cineva. Chiar și acum, la 82 de ani, încă mai este căutată pentru diverse servicii, deși de la an la an puterea îi scade. Ultima ei ispravă a fost că a dus la spital o vecină de vreo 55 de ani, care nu are pe nimeni, a doua zi, după operația de apendicită suferită, mama mergând la ea la spital, apoi ajutând-o să se întremeze.

Dacă întrebi de ea, nu sunt mulți cei care să nu o știe, adesea văzând-o la strana bisericii, unde a slujit de la 10 ani, cântând Domnului. Sunt neasemuit de mândră de faptul că-i semăn, deprinzând de la ea taina cântecului religios, deopotrivă cu înclinația săvârșirii faptelor bune față de semeni. Nu îmi imaginez viața fără ea, pentru că de când am deschis ochii pe lumea asta ea a fost puterea mea, veghindu-mă când am fost bolnavă și sprijinindu-mă mereu în toate demersurile mele. Îi datorez cariera mea de profesor, meritele mele academice făcând-o deoporivă mândră și pe ea. Dar mai presus de toate declar răspicat că mama a fost primul meu model în viață și va fi până voi închide ochii!

Sunt mulți părinți care vin spășiți la școală, plângând că nu-și pot controla copiii, cu lacrimile șiroind. Dau vina pe calculator, pe internet, dar nu recunosc că ei înșiși poartă vina cea mare, pentru că nu au știut să fie veritabile modele pentru copiii lor și că nu le-au acordat suficientă atenție, motiv pentru care și-au găsit modele în altă parte. De asemenea, școala are tot timpul un cuvânt împotriva elevilor, în general, considerând că nu dau atenție cursurilor, materiilor predate. Însă se știe că programa nu acordă prioritate formării lor, ci mai mult informării, iar consilierea psihologico-spirituală este în multe cazuri insuficientă.

În urmă cu 20 de ani am simțit că drumul meu este legat de vocația de profesor, iubind mult copiii și dorind să îi sprijin în formarea lor ca creștini practicanți, și încercând să fiu un model viabil, după cuvântul Mântuitorului:,,Fiți, dar, voi desăvârșiți precum Tatăl vostru din Cer desăvârșit este!” Nu regret o clipă că am ales calea Crucii, apostolatul educațional! Știu că așa pot să îndemn la solidaritate, la împlinirea poruncii milei creștine, săvârșind faptele creștinești la care cheamă Biserica noastră. Și am veșnic în minte modelul avut în familia mea: mama, un izvor nesecat de milostivire, un munte de înțelepciune și o mare de bunătate! Și mă uit în Sus și cer de la Domnul zile cât mai multe pentru ea, ca să aibă cei 3 copii (supraviețuitori, căci o fată i-a plecat la Ceruri…), cei 9 nepoți și cei 3 strănepoți posibilitatea să-și adape sufletele din puterea ei de viață și din tăria ei de caracter, luând-o ca model pentru viețile proprii. Și, de ce nu, să aibă sprijin și bun sfat!

În calitate de fiică dar și de profesor, eu însămi model ipotetic pentru mii de elevi, copiii mei spirituali, sufletești, iar de curând și în calitate de mamă pentru copiii pe care mi i-a hărăzit Dumnezeu, pe alte căi, Andrei și Denisa, mă înclin în fața tuturor părinților și profesorilor care au menținut treaz interesul pentru valorile creștine, morale! Și care au fost adevărate modele de viață. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să le lungească zilele, spre folosul generațiilor următoare! Îi îndemn pe tineri să nu-i ocolească pe cei vârstnici, ci să se folosească cât mai eficient de aceste modele în viață, prețuindu-le! IAR DACĂ NU AU BĂTRÂNI, SĂ ȘI-I CUMPERE…! CĂ, ALTFEL, VOR FI MULT PREA SĂRACI PENTRU VREMURILE ASTEA GRELE! CĂCI, SE ȘTIE, RĂDĂCINILE SUNT PUTEREA! FĂRĂ DE ELE, NU VOM FI ,,POMI” ADEVĂRAȚI, ALTOIȚI, CARE SĂ ADUCĂ ROADĂ MULTĂ! DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE FAMILIA CREȘTINĂ ȘI POPORUL ORTODOX, ÎNTOTDEAUNA ȘI PRETUTINDENI! AMIN!

iulie 14, 2018februarie 5, 2023

Articole publicate în cartea ,,Simpozion ,,Bordești-Brâncoveanu”, ediția a III a

SERIA :Tradiții populare românesti- cultură și istoricitate la Curbura Carpaților

profesor, CATUȚA PANAITE

LICEUL ,,G.GHEBA’’, DUMITREȘTI

DUPĂ DATINI COLINDĂM. COLINDE DE IERI ȘI DE AZI.

În anul 2010, apărea la editura râmniceană ,,Rafet” o carte de colinde, scrisă de profesor Catuța Voiculeț, sub titlul ,,După datini colindăm.Colinde de ieri și de azi’’. Autoarea dedica frumoasele cântări ,,…înaintașilor noștri, fără de care azi nu am avea istorie și totodată fiilor și copiilor acestora, fără de care nu s-ar putea duce mai departe tradiția săpată de strămoși în pământul bun al inimilor noastre române și creștine’’. Iar în cuvântul său introductiv, profesoara menționa datoria cuvenită a fi împlinită de către fiecare pedagog și mai cu seamă de către cel de Religie, care a depus un jurământ sacru la finalizarea Facultății de Teologie, în vederea propovăduriii continue a Logosului Divin. De asemenea, autoarea afirma că pedagogul trebuie să pună la temelia formării viitorilor creștini tot ceea ce Ortodoxia și Românismul i-a învățat.

Semnatara acelor rânduri eram eu, o persoană în care s–a întâlnit, în mod providențial, dorul după Dumnezeu și dorința de a sluji semenilor săi, pe fondul conștientizării necesității păstrării tradiției străbune, născută în vatra satului românesc. Și astfel, în toți acești ani, m-am trezit pendulând totdeauna între cele două jaloane, după cum spunea demult marele Petre Țuțea, ,,între Dumnezeu și neamul meu’’.

În dorința reînvierii acelor tradiții despre care aminteam, și care, din păcate, sunt pierdute (ori transformate!) în mare parte, am scris cartea aceasta, ca pe un ,,testament’’ spiritual ce dispune conservarea comorii fără de egal a nației noastre, pentru generațiile următoare. Cartea este o compilație, în mare măsură, un amalgam de colinde vechi, intrate în conștiința poporului român ca zestre de suflet cu ,,etichetă’’ pe ea, dimpreună cu unele colinde mai puțin cunoscute la nivel național, culese din Țara Vrancei. La colindele bizantine, pur religioase, cântate de recunoscute corale teologice și audiate personal la marile concerte bucureștene, am adăugat și ,,un gram ‘’ din cele păstrate pe plaiurile celebrei Vrâncioaia, îndeosebi culese de pe Valea Râmnicului. Așa am putut da o notă personală lucrării ,,colindelor de ieri’’, pe care le-am transformat în ,,colinde de azi’’. Asta și din motivul arhicunoscut, acela că ,,românul s-a născut poet’’ și a căutat să mai pună și el ceva acolo peste tradiția orală trasmisă din tată în fiu! Ce a pus, se vede: a pus propriul gând de bucurie, propria sa poezie, dar păstrând izul folcloric specific, născând astfel colinde și în contemporaneitate! Ca atare, și eu am simțit dorința de a ,,măsura’’ strădania tinerilor mei învățăcei, împreună cu care bat, de 14 ani, ulițele satelor dumitreștene în ajun de praznic, murmurând colinda românească pe sub streșinele caselor moderne.

Și trecând de la cuvânt la faptă, de la vers la grai și invers, am adunat laolată colinde vechi și colinde noi, culese direct de la sursă, de la ultimii rapsozi sau folcloriști din zona menționată deja. Am întocmit o culegere de colinde, în care am strecurat și alte obiceiuri de iarnă, încercând să păstrez acel iz popular. Și, în final, am înregistrat și un CD demonstrativ, care a însoțit cartea, cu o înregistrare neaoșă, brută, fără intervenții moderne asupra melodiei, nedispunând de un studio de înregistrări ori de aparatură specifică. Am nădăjduit ca acea umilă culegere să reprezinte și un auxiliar pentru colegii mei, cadre didactice, folosit mai cu seamă cu ocazia sosirii sărbătorii Nașterii Domnului. Dar am dorit să fie totodată și o cărticică de suflet, care să pună alături cântări religioase și laice, care să poată fi cântate la ceas de sărbătoare de oricine dorește, de oricine are drag de cântec, de toți cei ce simt și mai viețuiesc românește încă! De orice pui de român care se vrea a fi mesager al nașterii Domnului Hristos, Lumina lumii și ,,Răsăritul cel de Sus’’. Ce-i drept, am mai avut un gând lăuntric când am scris cartea: aducerea aminte de moșii și strămoșii noștri care azi nu mai sunt, dar care ne-au învățat bucuria primirii sărbătorilor creștine și care, ei înșiși, ne-au bucurat cândva sufletele, pe când eram copii, primindu-ne în casele lor și oferindu-ne din darurile specifice celei mai așteptate sărbători creștine: mere și gutui parfumate, covrigi și eugenii sau chiar câte un bănuț, atunci când le cântam sub ferestre o colindă pur românească, în clinchet de clopoței. Mi-am amintit, cu nostalgie, de modul în care românii din zona noastră, de la Curbura Carpaților, și mai ales din satul meu natal, Bordești, au știut să întâmpine plini de bucurie marele praznic, chiar și când erau încărcați de lipsuri ori de necazuri. Cu sinceritate și bucurie neprefăcută, uneori adăugând și puțin umor chiar, specific momentului, pe când erau fie la coarnele plugului ce trăgea câte o brazdă în fața casei colindate, fie la întâlnirile de după, lângă un vin bun de Fetească ori Merlot sau un pahar de rachiu de tescovină, care le slobozea limba în a-și spune oful interior, dar cu aceeași evlavie vădită mereu.

Obiceiurile de iarnă începeau cu ,,Steaua’’, acel cântec cu mesaj religios, cu care copiii plecau imediat după ,,Sfântul Nicolae’’, stea confecționată dinainte, cu mult drag și talent, din cartoane și beteală multicoloră, în centrul căreia puneau icoana Nașterii Domnului Hristos. Apoi continuau cu ,,Bună dimineața” și colindele de Crăciun, în ajunul sărbătorii, după care, de Anul Nou, de ,,Sfântul Vasile’, copiii urma să tragă câte o urătură de ,,Plugușor”(sau Plug, tinerii și vârstnicii!). Continuau cu ,,Sorcova’’ și ,,Semănatul’’, iar țiganii mergeau cu ,,Vasâlca”(obicei care se păstrează azi numai pe alocuri, mai mult la țigani).

Cum bine sublinia venerabilul învățător D-l Gheorghe Asănache în monografia comunei Bordești, uneori tinerii se strângeau în cete de ,,mascați’’, o formă de teatru popular (ca și Irozii și Jienii!) cu rădăcini în județul nostru.[1] Astfel, ei aveau posibilitatea de a face unele glume și gesturi care să stârnească râsul, amuzamentul, mai ales pentru că masca le oferea curaj, cumva. Îmi mai amintesc foarte bine aceste întâlniri între cete, care se derulau după un adevărat ritual, conducătorii cetei, adică ,,turcii’’, duelându-se, în dans, cu săbiile din lemn (acoperite de staniol sau vopsite), sub acompaniament de acordeon. De asemenea, în ceată, pe lângă diverse personaje (moș, babă, popă, damă, etc) exista și un urs, pe care ursarul îl purta în lanț și al cărui dans specific stârnea multă bună dispoziție, motiv pentru care era foarte așteptat de întregul sat.

O altă remarcă demnă de luat în seamă a autorului menționat este aceea că multe dintre obiceiurile de iarnă moștenite din străbuni aveau mai degrabă un conținut laic decât religios. Și nu doar plugușorul/plugul! Ci multe dintre colindele cântate de către copii reprezentau alegorii ale unor activități din calendarul agrar, specific țăranului român. Dar ele aminteau și de unele fapte bune care trebuiau făcute de către sătenii creștini, săvârșite prin trăirea unei vieți curate, conforme cu perceptele religioase ale poporului nostru, născut creștin.

Cât privește conținutul colindelor din zona noastră, acesta vorbea despre virtuțile tinerilor: despre hărnicia lor, despre frumusețea lor fizică și interioară, despre curajul transmis de la Traian și Decebal. Dar și despre tihna vieții sătești și unele obiceiuri, precum pețirea fetelor. Majoritatea lor se încheiau cu urări de bine de viață lungă și sănătate, de prosperitate și ,,trai bun pe vătrai’’, cum ziceau bătrânii. Refrenul era însă cel care purta izul religios îndeosebi, prin cuvinte precum ,,Lerului Domnului/Leroloi Doamnelui’’ sau ,,hoileroanda/oileroanda/ hei, Leroanda’’, iar conținutul unora amintind de cei mai populari Sfinți, Maica Domnului, Sfântul Petru și Sfântul Ioan Botezătorul, aflați în preajma Mântuitorului Iisus.

Colindele vrâncenești erau colinde pentru toate vârstele, specifice unor situații: altul se cânta la casa cu fete de măritat, altul la cea care nu avea fete, ci feciori, altul la casa tinerilor căsătoriți sau a celor vârstnici. Cetele de colindători străbăteau întregul sat, chit că unele porți erau încuiate (ceea ce era foarte rar acum 30-40 de ani!), uneori, cei mai curajoși sărind și peste ele, după cum spunea un colind: ,,Unde-i poarta încuiată,/Noi sărim și peste poartă!” De unde luau ei această îndrăzneală, care azi i-ar costa…scump? Păi, de unde dacă nu din convingerea că ei erau chiar mesagerii Domnului, care trebuiau să ducă vestea nașterii Lui la toată casa românului! Din convingerea că de Crăciun măcar (o zi în an, cum zice o vorbă de pe la noi…), toți oamenii sunt mai buni, mai darnici, împăcându-se unii cu alții și petrecând împreună marele praznic! Plus că musai trebuia ca toate rubedeniile, vecinii și prietenii să fie urați de bine. Uneori, cei mai vârstnici, care mergeau pe la casele celor mai intimi, își permiteau să facă și unele glume, între care să scoată poarta din balamale…Tot așa cum mascații mai dădeau iama prin cămară ori bucătărie după o șuncă atârnată la uscat sau după un șir de cârnați puși lângă sobă. Cât privește copiii și femeile, lipsiți de îndrăzneala bărbaților, se strecurau adesea încet, pe tăcute, sub fereastra celor mai cunoscuți și începeau a cânta colindul fără vreo confimare din partea gazdei. La sfârșit, colindătorii primeau daruri, fie fructe și dulciuri, fie ceva bănuți. Iar bărbații primeau adesea ceva sățios de mâncare și niscaiva băuturică, ca să plece încălziți la următoarea casă. Unii chiar ,,afumați’’ de-a binelea, la spartul cetei!

Nu pot să trec cu vederea pregătirea repertoriului cetei de colindători, care îmi stârnește lacrimile… Cu cât drag și nerăbdare ne întâlneam noi, copiii, să alegem și să repetăm colindele, în fiecare iarnă! Cu o lună înainte, ne adunam și ne lăsam îndrumați de bunici sau părinți, care nu puteau sta deoparte, ci doreau să ne împărtășească mereu din propria lor experiență. Vorbesc, desigur, de cei talentați, care dovedeau reale calități vocale și talent muzical ori actoricesc (necesare pentru plug sau semănat!). De altfel, cei talentați erau curtați intens, cetele apropiate (în spațiu) chiar certându-se între ele pentru un anume…candidat prețios!

Când ajungeai la casa omului, îți făceai cunoscută prezența strigând, întrebând: ,,Zicem și noi?” Uneori, după perdea sau în pragul casei, apărea jupânul ori jupâneasa, care îți dădea acordul: ,,Ziceți, mă’!” Foarte rar auzeai un refu sec (mai ales dacă forțai poarta…) sau simțeai o lungă tăcere, interpretată ca un răspuns negativ. Când pășeai în curte, deja trebuia să știi care era alegerea mai bună, adică ce colindă potrivită trebuia să cânți. Rareori gazda solicita un anume colind, fie pentru că îi plăcea în mod deosebit, fie pentru că voia să verifice bogăția repertoriului și astfel puterea de păstrare a obiceiului în sat și în familia românească.

Legat de această putere de transmitere orală a obiceiului sătesc, de conservare a tradiției străbune, îndeosebi mama avea un rol covârșitor, mai ales în privința colindelor. Ea învăța versurile și linia muzicală. Mama mea, care a cântat din copilărie la strana bisericii, era foarte pretențioasă și nu accepta faptul să nu știm cu adevărat ceea ce trebuia știut decât atunci când ieșea foarte bine. Ne dădea indicații asupra intonației, asupra atitudinii de avut, ș.a.m.d. Când plecam cu colindul, duceam mai departe, cu mine, și dragostea ei pentru cântul românesc, pecetea ei pusă pe sufletul meu, copilul față de care se simțea datoare în fața lui Dumnezeu și a strămoșilor.

La plecare, ceata, mică sau mai mare, trebuia să-și aleagă un șef, care să țină casieria (punga), dovedit cinstit și priceput la socotit. Nu de puține ori se adăuga cetei și un frate mai mare, pentru apărarea cetei de eventualele încleștări cu alții mai mari, care, fie ne mai trăgeau câte o sperietură, fie mai atentau la punga colectivă. Dar se întâmpla foarte rar așa ceva! La spartul cetei, așa cum făceau și mascații, se împărțea în mod egal, frățește, ceea ce dobândisem. Iar cele de-ale gurii se ofereau personal, fiecăruia în parte (mai ales dulciuri și fructe, cum spuneam).

Cum mai stăm azi cu colindatul, se știe. Se păstrează forma oarecum, mai puțin fondul…Da, copiii de la sate încă mai colindă! Nu ca înainte, nu toți, cu mic cu mare, că le e…rușine. Doar o reminiscență din vechi mai păstrăm: nici pregătire asiduă, nici repertoriu diversificat, nici mulțumire suflească vizibilă! Dacă dai fructe și dulciuri colindătorilor, fără a le da și bani, poți observa năsucuri strâmbate…Motiv pentru care bătrânii, care mai sunt azi cu noi, oftează și spun : ,,Nu mai e cum era pe vremea mea…ce frumos era odată!’’ Și pe drept cuvânt! Pentru că pruncii noștri, tot mai egoiși și materialiști, trăind într-o lume secularizată și consumistă, nu mai știu a se bucura în mod real, ci dau valoare numai și numai banilor, nimic altceva! Nu chiar toți…Căci așa sunt învățați de mici: ,,Banii sunt valoarea tuturor mărfurilor(dorite de ei a fi achiziționate, astfel!). Doar ei îți asigură traiul, progresul…!”Ei nu mai merg cu colindul neapărat pentru a păstra tradiția, ci pentru că este o sursă de venit (nu mai vorbesc de orășeni!)! Unii se și laudă cu cât au câștigat! Nu mai merg pentru a primi și a dărui bucurie! Nu se mai mulțumesc cu puțin! Și aici trebuie să recunoaștem faptul că părinții și profesorii nu au reușit să aibă câștig de cauză, neputând lupta cu ceea ce le-a imprimat societatea în suflete (mass media, etc)! Copiii noștri sunt puțini care să mai vrea să conserve tradiția, s-o preia nealterată și s-o dea mai departe urmașilor (mai mulți sunt cei plecați din țară, care-i duc dorul…)! De aceea, din acest dureros considerent, familia și școala au o datorie mai grea ca în trecut.Tinerii trebuie conștientizați asupra valorii patrimoniului nostru, al unicității lui în lume! Asupra necesității reînvierii acestor obiceiuri care sucombă sau care chiar au murit, dar care fac parte din identitatea noastră spirituală și națională! Cu ea ,,defilăm’’, arhaică și ponegrită, în parte, cum este ea! Fie că suntem europeni prin intrarea în U.E, fie fără! Tinerii nostril (care nu sunt mai răi ca cei dinaintea lor, neapărat!) trebuie să primească această zestre nealterată, cu bucurie duhovnicească, pentru că sunt mesageri ai lui Hristos și apostoli în lume, deopotrivă, cât și români veritabili! Dragostea pentru colind trebuie să fie cu atât mai mare azi pe cât e de reală predarea Religiei în școlile românești, după 1989! Cu atât mai mult cu cât știm mai bine semnificația sărbătorilor noastre, îndeosebi a Crăciunului, despre care vorbim aici!

Chiar dacă ei sunt cumva răsplătiți pentru efortul depus la casele colindate, copiii trebuie învățați să se bucure pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce primesc. Ei trebuie sprijiniți în înțelegerea rostului colindului creștin și al atitudinii mesagerului Bisericii, care vestește multașteptata venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, spre mântuirea neamului omenesc.

Dincolo de remarca anterioară, aș vrea să punctez și un aspect pozitiv al vremurilor de azi. Și anume că repertoriul este mai bogat în cântări religioase, colindele având mai totdeauna conținut religios, partea laică trecând în plan secundar. Ori asta se datorează prezenței orei de Religie în școli, în primul rând, pentru care trebuie să fim cu toții recunoscători: părinții, (majoritatea lor fără educație religioasă, îmbogățindu-și cunoașterea prin copilul său în înțelegerea mesajului religios), profesorii, pentru fidelitatea mesajului transmis și receptat la clasă!

Ceea ce mai pot adăuga este faptul că sunt și azi copii care sunt deasupra majorității amintite, altruiști și buni creștini. Am simțit din plin roadele muncii mele la catedră în momentul înregistrării CD –ului aferent cărții scrise, ca și bucuria manifestată în dorința achiziției cărții și CD-ului. Corala ,,Sfânta Filofteea’’, pe care am clădit-o în anul venirii mele la Dumitrești, în 2004, s-a bucurat de o atenție specială din partea mea, dar mi-a oferit și mulțumire sufletească, arătându-mi bucuria sinceră de pe chipurile elevilor mei, dornici să ducă mai departe tradiția și să colinde satele împreună cu mine. Totdeauna, colecta strânsă a luat calea ajutorului umanitar, către cei mai puțin ajutați de viață și de semeni: cei defavorizați. Și astfel, am învățat împreună că e mai bine a da decât a lua, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos. Și că e mai bine să strângi comori suflești, săvârșind fapte bune, decât comori lumești, materiale, pe care să le mănânce molia și rugina. Acum tot mai mulți dintre învățăceii mei cunosc rostul sintagmei biblice, adânc și scurt formulată de către călugărul evreu de la Mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, ca titlu pentru cartea sa: ,,Dăruind, vei dobândi!’’ Căci, în fond, asta înseamnă creștinismul, o dăruire perpetuă către aproapele, o deschidere solidară către toți semenii de lângă noi, nu doar către familie și rude! Iar praznicul Crăciunului așa a fost mereu considerat la români: o sărbătoare a sărbătorilor, un mare praznic al luminii și bucuriei și mai ales al darurilor! Iar darul cel mai de preț, nu trebuie uitat, nu este altul decât Domnul Iisus Hristos, care a venit în lume pentru fiecare dintre noi, pentru salvarea noastră, pentru a Se jertfi necondiționat și de bunăvoie pentru toți oamenii, pe Masa Sfântului Altar, prin Sfânta Împărtășanie cuprinzând laolaltă întreg neamul românesc, dintotdeauna și de pretutindeni! De aceea, se cuvine mereu să primim în murmur de colindă creștinească bucuria nașterii Sale în lume: ,,Hristos se naște, slăviți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!”

Nicicând nu am putut adresa un mesaj mai puternic în această privință ca acum, în anul României Centenare: să fim uniți într-un cuget și o simțire și în privința transmiterii tradițiilor noastre în lume, tot așa cum au făcut-o în urmă cu 100 de ani strămoșii noștri: gândind la urmașii urmașilor lor! Amin!

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, români, oriunde ne-am afla!

Dar nu uitați, pâinea de acasă e mai bună, chiar dacă e mai puțină! Nicăieri nu ne vom simți ACASĂ mai mult decât o simțim pe pământ românesc! Urmașii voștri au nevoie de voi!

INTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, DAR NU DOAR DE CRACIUN!

Bibliografie :

1.Asănache Gheorghe, ș.a., Monografia comunei și a Mănăstirii Bordești, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007;

2.Voiculeț Catuța, După datini colindăm. Colinde de ieri și de azi, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010;

(Anexa)

SUS, LA POARTA RAIULUI (cules de la Vasilica Voiculeț, Bordești)

Sus la poarta Raiului

Refren: Florile dalbe, florile de măr. )bis

Şade Maica Domnului. Refren…

Cu-n Fiuţ micuţ în braţe. Refren…

Fiul plânge, Maica-i zice: Refren…

,,Taci, Fiule, nu mai plânge, Refren…

Când m-oi duce ţi-oi aduce Refren…

Două mere, două pere, Refren…

Să te joci în Rai cu ele. Refren…

Şi cheiţa de la Rai Refren…

Să fii cel mai mare Crai.” Refren…

Busuioc verde pe masă, Refren…

Rămâi gazdă sănătoasă! Refren…

Şi la anu’ tot voioasă! Refren…

LA TULPINĂ LA DOI MERI (cules de Andreea Miroiu, Dumitrești)

La tulpină la doi meri Florile dalbe, lemn de măr

Ard iar nouă lumânări. Florile dalbe, lemn de măr

Pică nouă picături, Florile dalbe, lemn de măr

Picătura cea dintâi Florile dalbe, lemn de măr

Face pârâiaş de mir, Florile dalbe, lemn de măr

Să se scalde Moş Ajun. Florile dalbe, lemn de măr

Moş Ajun şi Moş Crăciun Florile dalbe, lemn de măr

Şi la anu’ când venim, Florile dalbe, lemn de măr

Sănătoşi să vă găsim! Florile dalbe, lemn de măr.

[1] Ghe. Asănache ș.a., Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007, pp 168-170

Elev: Denisa Stoica

Clasa a IX a

Coordonator: prof. Catuta Panaite

,,RECEA INIMILOR NOASTRE”- istoria mănăstirii dintre dealuri

,,Între culmi de deal, acoperite cândva de codri de stejari încărcaţi de istorie şi legendă, undeva în Vrancea Moldovei Regale, era un izvor aşa de rece încât se abureau cofele fecioarelor venite să-şi potolească setea în miez de vară…Oamenii locului i-au dat numele RECEA.”[1]

„Şi acolo au ridicat moşnenii locaş de închinăciune, sâmbure al actualei Mănăstiri Recea”… Era pe la 1685, când marele boier Mănăilă a hotărât să zidească, pe o solidă temelie, lucrare dumnezeiască spre folosul oamenilor[2]. De pe atunci datează și prima atestare documentară, un hrisov al Curții Domnești de la Iași, care menționa existența Schitului Recea. Ulterior, alte documente arătau că la 2 august 1753 ctitorii schitului au trimis un zapis către preotul Scrim, spre a-l rugau să slujească acolo ca preot și să le fie duhovnic.[3]

Aflată la întâlnirea satelor Dragosloveni, Cândești și Bordești, pe valea pârâului cu același nume, dintre Cândeşti și Bordești, mănăstirea Recea este situată în vatra satului Bordești[4], după majoritatea documentelor. Astăzi, însă, ea aparține de satul Cândești (Comuna Dumbrăveni).

Pentru o vreme, Mănăstirea Recea avea să-şi unească „destinul” cu cel al nevoitoarei maici Iuliana Caragioiu, începând cu anul 1941. Ioana, după numele de botez, s-a născut în județul Brăila, în comuna Racoviţa, într-o familie credincioasă. Deşi n-a învăţat carte, dorind de mică să plece la mănăstire, Ioana, cea călugărită sub numele de Iuliana, avea o memorie şi o inteligenţă rar întâlnită (după cum spunea însuşi P.S. Episcop Gherasim Cucoşel, în prefaţă cărţilor maicii). Acest lucru avea s-o ajute foarte mult în relatările sale despre semnele dumnezeieşti primite de la Maica Domnului, adunate sub titlul „Jurnalul viselor”, iar după adormirea sa, publicate în 18 volume.[5] „Toată preocuparea Maicii Iuliana a fost în Biserică …a păstrat credinţa şi tradiţiile Bisericii. Tot ceea ce s-a scris sunt dialoguri avute cu Maica Domnului, cu cei 2-3 sfinţi… şi chiar cu persoane fericite sau nefericite. Din punct de vedere moral, (ele) sunt folositoare”[6]. Mărturia prezentată constituie, pe scurt, cuvântul unui episcop al Bisericii Ortodoxe Române despre o persoană care a urmat poruncilor divine, deschizându-se către dialogul mistic. Totodată arată că „vântul suflă unde vrea…”, fără a ţine cont de criteriile pământeşti, după care oamenii îşi formează ierarhia valorilor[7].

Smerita şi buna maică Iuliana a fost un exemplu de cucernicie şi bună cuviinţă, virtuți întruchipate doar de o veritabilă slujitoare a Domnului şi prietenă a sfinţilor, având însă o deosebită evlavie către Maica Domnului. Stareța avea să dezvolte un adevărat cult pentru Aceasta, străduindu-se nu doar să se roage plină de râvnă către Ea, ci să-i şi urmeze sfaturile cu fidelitate, pe toată durata vieţii. Maica Iuliana a fost prin excelenţă o monahie, îndeosebi prin împlinirea ascultării faţă de Maica Cerească. Deşi trăia în obşte, alături de alte câteva măicuţe, îngăduindu-se şi ascultându-se reciproc, maica Iuliana era ascultată în mod deosebit de către celelalte surori de credință, îndeosebi pentru sfaturile sale însuşite printr-o înţelepciune făurită în plan mistic. De altfel, ea a fost reprezentanta lor, stareța lor, tocmai pentru că era înțeleaptă și ,,bună ca pâinea caldă’. Și avea să fie o adevărată efigie a Mănăstirii Recea, identificându-se cu ea, sate întregi căutând-o pentru rugăciunile sale și pentru bun sfat. Pentru că Maica Iuliana şi-a câştigat mulţi ascultători, mulţi admiratori, în zona noastră, fiind cunoscută ca o călugăriță trăitoare, mistică.

Dar nu asupra greutăţilor vieţii monahale mă voi opri eu aici sau asupra nevoinţelor săvârşite de maica noastră (căci acestea, total, au rămas cunoscute doar lui Dumnezeu), și nici chiar asupra rolului pe care ea l-a jucat ca intermediară între Dumnezeu şi om. Ci doresc să fac o incursiune în istoria Mănăstirii Recea, până azi, în vremea noastră. Urmând cursul istoriei schitului, la început cu obște de călugări, aflăm din documente că biserica schitului a suferit în urma cutremurului de la începutul veacului al XIX lea, ulterior fiind renovată pe la anul 1850, prin contribuția familiei Profira și Vasile Bogdat din Rm. Sărat, noii ei ctitori[8]. Un alt document arată că ea ar fi fost reconstruită ceva mai târziu, în acest sens având dovadă și o cărămidă inscripționată:,,Antipa monahul, 1877”, care ar fi fost descoperită în vremea săpăturilor reconstrucției bisericii, pe locul altarului.

Documentele istorice arată că și această ctitorie a clucerului Mănăilă a avut aceeași soartă ca sora sa, Schitul Brâncovenesc de la Bordești: a fost închinată altei mănăstiri, a fost exploatată, distrusă și părăsită de monahi.[9] Vechiul schit va fi cu adevărat revitalizat la jumătatea secolului al XX lea, prin venirea maicii Iuliana la Recea. Împreună cu alte două maici de la Mănăstirea Rogoz, Maica Iuliana Caragioiu va veni să ridice din ruine schitul monahal, înțelegând că aici trebuie reluată slujirea călugărească, printr-un îndemn lăuntric știind că acela era un loc sfințit cândva. Pentru a renova vechiul schit, multe jertfe a trebuit să facă mica obște, între care realizarea spre vânzare a 40 de icoane redând Nașterea Maicii Domnului.[10]

Pictat şi renovat între anii 1947-1948, pentru că fusese ruinat după cutremurul din 1940[11], Sfântul locaş avea să fie resfinţit, iar maicile aveau să treacă sub ascultarea parohului de atunci, preotul Mihail Ispas. Dar ce lanţ lung de necazuri aveau să suporte vieţuitoarele de aici, nici nu putem bănui… Maica a fost internată pe motiv că ,,aduce prejudicii statului comunist’’ la Spitalul din Rm. Sărat, apoi la Nr.9 -București şi diagnosticată: „Delir mistic. Nu prezintă pericol social”. Au urmat alte binecuvântate încercări, dar viaţa lor de rugăciune le-a adus multe bucurii duhovniceşti. Şi asta pentru că, în ciuda multor oprelişti şi interdicţii din perioada comunistă, se lăsau conduse de Mâna Maicii Domnului, uneori cu greutate putând împlini poruncile Ei, îndeosebi cele legate de pictarea şi împărţirea unor icoane altor biserici, de milostenia către săraci, văduve şi orfani, de împărţirea lumânărilor din ceară curată.

Nesupunerea față de legea din 1959 de desființare a mănăstirilor, refuzul părăsirii mănăstirii, le obligă pe maici să lucreze la C.A.P., ceea ce le lace și mai strâmtorate financiar… Chiar şi pravila călugărească, cu obositoarele slujbe de noapte, devenea greu de dus la capăt, dar flacăra credinţei era întreţinută de maica lor stareţă, care avea să fie întărită, periodic, de Maica Domnului până la moarte. ,,Spionată la tot pasul, cu ferestrele astupate ca la război, să nu se vadă ce fac ele în timpul nopții, măicuțele s-au canonit zeci de ani, trăind în călugăria albă a rugăciunii și a muncii fără plată. În iarna lui ’89, maica s-a trezit mai veselă ca oricând și a zis celorlalte maici:<< Faceți legăturile!>>, adică să scoată hainele monahale din ladă…Câteva zile mai târziu începea Revoluția și maicile intrau deplin în călugărie, așa cum le promisese Fecioara Maria. La Recea ardea din nou flacăra monahismului! ”[12]

Biserica a fost consolidată și repictată între anii 1985-1990, anul 1990 fiind considerat anul reînființării oficiale a Mănăstirii Recea. Atunci afost zugrăvită în frescă biserica cea veche, care are tradiționala formă de navă, cu trei turle pe pronaos și două pe altar. Pronaosul a fost prelungit, incluzându-l și pe cel vechi, fiind închis la bază cu zid de cărămidă. Pictura nouă este executată de pictorul Petre Brașoveanu.[13] Cu sprijinul unor noi ctitori și apropiați ai mănăstirii, obștea mărită a trudit la înălțarea unei noi clădiri, în care funcționează stăreția, un muzeu monahal și un paraclis, folosit îndeosebi pentru slujbele de noapte și în perioada rece a anului. Muzeul deține obiecte prețioase, de valoare istorică și spirituală, icoane de peste două veacuri, o Evanghelie din secolul al XVIII lea, un vechi clopot de pe la 1847 și multe alte obiecte bisericești. Ansamblul monahal mai cuprinde trapeza (casa praznicală), în care pelerinii primesc drept binecuvântare hrana pregătită de obștea de maici. Aici se reunesc în rugăciuni pentru cei adormiți preotul, maicile și credincioșii. În fața bisericii este amenajat un izvor și o cruce cu inscipția :,,Cine un ban va da, lipsă în casă nu va avea!”Tradiția locului spune că izvorul a fost sfințit cu agheasmă adusă de maica Tecla de la Ierusalim și apă de la 3 izvoare(al Maicii Domnului, al Sfântului Ioan Botezătorul și din Râul Iordan). În mod simbolic, pe Sfânta Cruce este pictată scena de la fântâna lui Iacov, adică convorbirea Domnului Iisus cu femeia samarineancă, după ce El i-a cerut apă.

Nu departe de crucea care adăpostește izvorul amintit, cum mergi spre noua stăreție, către paraclis, se înalță o cruce deosebită. Ea este ridicată de maici în memoria eroilor locului, jertfiți în războaie.

În ultimii ani, aici a fost ridicat și un paraclis de vară, necesar slujirii în sobor în zile deosebite, cu procesiune, cum este cea a sărbătoririi hramurilor bisericilor mănăstirii, adică Nașterea Maicii Domnului (8 sept.) și Sf. Nicolae (6 dec.).

În prezent, biserica mare a mănăstirii Recea este clasificată ca monument istoric de artă.[14]

Obștea, care atingea acum câțiva ani 22 de suflete[15], s-a împuținat azi, mai multe dintre maicile bătrâne plecând la Domnul- Varvara, Ierusalima, Tecla, Magdalena, Solomonia…Toate au plecat la întâlnirea cu prietena lor, Iuliana-Evsevia.

Cât privește slujirea altarului, se poate spune că aici au slujit mai mulți preoți, și nu totdeauna călugări. Ba chiar au fost perioade când mănăstirii i-a lipsit un cucernic slujitor. Iar multă vreme, între 1911 și 1942, ea a slujit ca biserică parohială pentru bordeștenii lipsiți de posibilitatea folosirii bisericii brâncovenești.[16] Pe aici l-au purtat pașii și pe preotul de mir Ioan Ceaușu, un pensionar, buzoian de origine. Care, văduv fiind, a luat calea monahismului. Acesta a slujit circa 10 ani aici și a însuflețit viața spirituală prin slujire neîntreruptă alături de bătrânele maici. Biografia succintă a vieţii părintelui poate sugera schiţa unui portret, dar eu nu doresc a înşirui calităţile fizice şi nici realizările acestui om de ispravă, care a slujit cu abnegaţie, zeci de ani, enoriaşilor dâmboviţeni (la Târgovişte). Vă voi spune însă că Sfinţia sa a fost unul dintre puținii preoţii de mir care s-au retras din lume pentru a lucra adevărata isihie a sufletului, pe care numai cei din mănăstiri o pot atinge… Având gineri şi nepoţi preoţi şi patru fiice preotese, părintele Ioan, cum îi spuneau toţi, a fost și la Recea un desăvârşit povăţuitor. Iubindu-şi enoriaşii, care formau marea sa familie duhovnicească, a adunat laolaltă, în timp, multiple sfaturi, în mai multe volume, alături de fiorelnice cântări duhovniceşti, de impresiile legate de vizitarea Locurilor Sfinte şi de diverse mărturii ortodoxe (privind sărbătoarea Duminicii, cinstirea Icoanelor şi a Sfintei Cruci, etc). Sfinţia sa s-a simţit dator de a alcătui şi minuţioasele ,,istorice ” ale celor două biserici de mir în care a slujit în Târgovişte- Biserica Alba şi Catedrala Eroilor. Și nu numai! La vârsta de 82 de ani a avut dorința și curajul intrării în călugărie, primind numele de Evloghie, apoi ridicând un sfânt lăcaș pe locurile natale, la Bozioru, Schitul Nou Găvane, unde slujește în prezent.

La Recea, totul aminteşte de stareţa Iuliana Caragioiu, devenită schimonahia Evsevia, măicuța cea blândă şi smerită: Sfânta biserică, vechiul paraclis, chiliile construite pe locul primului bordei, patul pe care şi-a dat obştescul sfârşit, muzeul mănăstirii, în care sunt frunze de finic aduse de ea de la Ierusalim…Totul poartă un parfum aparte al anilor de odinioară, când, copil fiind, mama mea asculta susurul Recii sale dragi, la picioarele călugăriţelor care cântau cu dor şi povesteau încercările vieţii lor aspre dar înălţătoare. Din păcate, azi, vieţii de obşte pare să-i lipsească ceva… Încerc şi eu să gust din amintita pioşenie de altădată a vieţuitoarelor. Şi, ca să mă întăresc, îmi strecor în suflet imaginea cuvioasei maici, cu regretul că nu am avut bucuria s-o cunosc și că paşii m-au purtat atât de rar pe aceste locuri…

Într-adevăr, maica Iuliana, schimonahia Evsevia, s-a făcut ascultătoare până la moarte Maicii Domnului și pravilei monahale, chiar și având neplăceri de tot felul… Toate poruncile și sfaturile Maicii Domnului, adunate în peste 50 de caiete, scrise de mâna Maicii Varvara, au fost publicate la Editura GEEA din Botoșani, după Revoluție, întocmai cum i-a zis Maica Sfântă:,,Să nu spui nimic în timpul vieții! Toate vor fi cunoscute după…până dincolo de hotare.”[17] Trecând la cele veşnice la 21 martie 2000, la venerabila vârstă de 96 de ani, trupul avea să-i fie înhumat în ziua Bunei Vestiri cu mare alai funerar, format întâi de toate din majoritatea beneficiarilor sfaturilor sale. Maica Iuliana însă nu a murit, ci doar s-a ascuns vederii noastre, intrând în deplină comuniune cu prietenii săi, Sfinţii Domnului. Inimile credincioase mai poartă ecoul revelaţiilor sale şi tânjesc după o întrevedere spirituală cu dânsa.

Fie-i țărâna ușoară monahiei care a reclădit Mănăstirea Recea și s-a rugat neîntrerupt pentru binele oamenilor din comunele alăturate, smerita Maică Iuliana Caragioiu! Dumnezeu să-i aibă sufletul în paza Sa!

Bibliografie:

1.Bercaru Ionuț, Bordești –repere istorice și turistice, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011;

2.Condrei Elena, Jurnalul viselor, vol III, Editura Geea, Botoșani, 2001;

3.Voiculeț Catuța, în Revista ,,Învățăcelul”, 2005/2006

4.www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri

5.www.formula-as.ro/v.524, anul 2002

6.www.iuliana-koinonia.blogspot.vom

7.www.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea Recea, județul Vrancea

[1] Elena Condrei, Jurnalul viselor, vol III, Editura Geea, Botoșani, 2001

[2] ibidem

[3] Teodor Danalache pe http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri

[4] Prof. Ionuț Bercaru, Bordești –repere istorice și turistice, Ed. Rafet, Rm, Sărat, 2001

[5] Elena Condrei, idem

[6] ibidem

[7] Prof. Catuta Voiculeț, în Revista ,,Învățăcelul”, 2005/2006

[8] Ionut Bercaru, op. cit

[9] Ionut Bercaru, op cit

[10] Elena Condrei, op cit

[11] Ionut Bercaru, op cit

[12] www.formula-as.ro/v.524, anul 2002

[13] Ionut Bercaru, op. cit

[14] https://www.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea Recea, județul Vrancea

[15] Ionut Bercaru, op cit

[16] ibidem

[17] http://www.iuliana-koinonia.blogspot.vom

iulie 14, 2018

Prima activitate ACASSA!

CE ESTE A.C.A.S.S.A. SI CE ISI PROPUNE SĂ FACĂ?

(…)

,,De ce o asociație la Bordești, o comună mică, îmbătrânită și aproape moartă social și cultural? Dintr-un motiv bine întemeiat: și aici sunt oameni! În plus, datorită voinței unor intelectuali de a fi solidari, din dorința de a-i sprijini și a-i orienta pe cei care parcă nu se mai simt acasă în satul lor, lipsindu-le siguranța zilei de mâine și demnitatea unei vieți decente. Deși mulți privesc voluntariatul ca pe o modă, personal, consider că este modalitatea de a scoate omul contemporan din lâncezeală, nepăsare și uitare, dar mai ales de a pune în practică îndemnul Mântuitorului nostru: ,,Faceți altora (semenilor) ceea ce ați vrea să vă facă ei vouă !’’

Ca profesor de Religie, am încercat să împlinesc acest cuvânt alături de elevii mei, simțind adesea, pe pielea mea, că singură pot face prea puțin. Deopotrivă, cred că a venit vremea să fim alături mai mult de semenii noștrii din comuna natală, în special de cei defavorizați, unindu-ne forțele. Știu acum foarte clar că împreună putem fi mai puternici!

Ce înseamnă, de fapt, A.C.A.S.S.A.? A.C.A.S.S.A. înseamnă ,,ASOCIAȚIA CREȘTINĂ PENTRU APOSTOLAT SOCIAL: SUNTEM ALĂTURI!” Ea promovează valorile creștine, nefăcând altceva decât ceea ce a făcut Biserica dintotdeauna și pretutindeni: apostolat! Își propune, însă, și conservarea sau reînvierea unor obiceiuri românești, legate de păstrarea identității noastre naționale…Luptăm să schimbăm mentalități și chiar vieți, de e posibil…Să readucem România, cultural și spiritual, acasă ! Să reînviem tradițiile, pentru a ne păstra identitatea de neam și de credință peste veacuri, prin urmași, cărora să le oferim modele de urmat.

Sigla asociației noastre are două coordonate (axe): verticala, spre Dumnezeu și orizontala, spre semeni. Cele două linii fomează Crucea Domnului, în mijlocul căreia am așezat peștele, ihtis( în greacă), simbol creștin care se identifică cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele 4 elemente definitorii ale asociației sunt: credința- bazată pe Jertfa Domnului, românismul (naționalismul), redat prin harta țării; pâinea, simbolul vieții și al ajutorului material oferit; coliva- simbol al comuniunii de după moarte și al sprijinului pe care dorim să-l acordăm, îndeosebi prin ruga Bisericii. Cercul, se știe, este simbolul veșniciei (infinitul), care, pentru români, are 3 culori.

La evenimentul cultural de azi, ACASSA deschide seria activităților sale, timid, dar sigur, prin promovarea valorilor locale, zestrea sa de suflet, creionând imaginea casei părintești bordeștene, împodobită cu ștergare, carpete, macrameuri, alături de costumul national. Totodată redând și ospitalitatea bordeștenilor, simbolizată de pâine și sare, dar și de mâncăruri specifice, cum se vede aici: poale în brâu și cozonaci, dulcețuri și siropuri.

Deși mergem către viitor, asociația își propune să privească și în trecut, către rădăcini. Ni se cere și nouă să scriem o filă de istorie locală! Nimic mai potrivit decât s-o facem în anul Centenarului Unirii! Ne dorim ca faptele noastre să ne apropie de semeni, să simțim și să gândim laolaltă. românește! Să facem apostolat social: să fim solidari cu cei ce au nevoie de noi, mai ales cei defavorizați: bolnavi, singuri…dar și tineri merituoși, talentați, sensibilizând opinia publică, promovându-i și susținându-i! Dorim să schimbăm mentalitatea celor care cred că nu se poate face nimic fără bani și mai ales ,,pe degeaba” și a celor care cred că ,,nu se merită!

Fondatorii asociației țintesc spre împlinirea solidarității sufletești, încercând să facă și mai multe pentru suflet, pentru că adesea este neglijat. Nu e greu să mângâiem c-o vorbă, să sfătuim la nevoie, să acordăm 5 minute din viața noastră! Să ne rugăm pentru cel ce este în impas! Dacă vrem să le fie mai bine celor de lângă noi, trebuie să ne implicăm mai mult cu toții!

Totodată, ne dorim să reînviem tradiția românilor de la sate de a se ajuta, de a fi solidari în momentele esențiale ale vieții, reluând exemplul străbunilor,care participau activ la toate(nuntă, deces, ridicarea gospodăriei). Femeia de la sat lucra articole diverse, zestrea fetelor, dar adesea câștiga și un bănuț, lucrul mâinilor ei fiind și o adevărată carte de vizită. Azi, în unele privințe, putem reveni la obârșie, înțelegând că nu trebuie aruncat totul la gunoi, ca învechit ! Macrameul și goblenul, piese rare din zestrea românului, au rezistat testului timpului. Vedem că moda se duce și se întoarce! (…) În ultima vreme, totul este criticat, în vreme ce ne cam aruncăm ochii peste gardul vecinilor, lăudând nivelul lor de trai, pierzând din vedere istoria poporului și succesele românilor plecați afară. Nu mai zic de Tradiția Bisericii și cea populară, greu de întâlnit în altă parte! ACASSA crede că avem o identitate de apărat, nu de aruncat sau de ,,înmormântat”! Și mai ales nu de ,,bocit” cu străinii, căci nu vor ști s-o facă! Indiferent câte ,,tăvăluguri” vor mai veni peste satul românesc, noi rămânem pe poziții acasă, cu convingerea că facem ceea ce trebuie și că ceea ce e bun trebuie readus din trecut !’’

…………..

Aceasta a fost prezentarea scurtă cu care am deschis activitatea oficială a ascociației, la 7 iulie 2018, în cadrul simpozionului ,,Bordești-Brâncoveanu”, ediția a III a.

Activitatea a vizat promovarea tradițiilor locale, după cum se vede în introducerea de mai sus, ca și a talentului exprimat prin arta plastică, pictura-grafică.

februarie 17, 2018februarie 5, 2023

DE CE O ASOCIAȚIE UMANITARĂ LA BORDEȘTI?

Motto-ul activității asociației noastre este însuși cuvântul Mântuitorului nostru: ,,…voi cei tari purtați sarcinile celor slabi…’’ Chiar dacă membrii asociației nu vizează câștigul- ajutoare diverse/ profitul propriu zis, fiecare înțelege că întrajutorarea semenilor săi nu rămâne nevăzută, nu scapă Vederii Dumnezeiești! Din acest puternic motiv, nu doresc să se laude cu acțiunile lor, chiar dacă, din păcate, fapta fiecăruia nu poate rămâne ,,ascunsă sub obroc” și ,,total netrâmbițată”. Astfel că, în numele Crucii, ei doresc ,,să se facă tuturor toate”(cf. Bibliei), adică să facă ceea ce este nevoie pentru fiecare categorie propriu zisă de credincioși: să șteargă lacrima celui aflat în durere, să ofere o pâine celui ce n-o are, să dea un pahar de apă celui ce nu se poate adăpa singur, să cerceteze pe cel în dificulate. Și toate acestea să le facă atât pentru susținerea vieții trupești, cât și pt câștigarea vieții veșnice. În acest sens, cred că a venit vremea, ca și la Bordești, să funcționeze o astfel de asociație! Au fost și alții care au avut gândul acesta, dar, din păcate, s-au lăsat pradă unor influențe străine sau gânduri proprii diverse și s-au oprit acolo. Am în gând astfel de inițiative…Personal, de mult timp tânjesc la o astfel de asociație umanitară, întrucât realizez diverse activități cu elevii dumitreșteni de circa 14 ani și voiam să fac ceva și pentru consătenii mei. Chiar dacă știu că ,,proorocul nu e bine văzut la el în patrie” și am simțit uneori, din plin, asta, doresc ca în acest an comemorativ al unirii românilor laolaltă, într-o Românie Mare, să fac un îndemn la unire, prin exemplul personal!

Să nu credeți că e simplu…ba chiar de la început au apărut opreliști…Să nu credeți că nu conștientizez la ce drum am pornit ! Dar eu sunt un om al ,,efortului”, de-a lungul existenței mele având multe provocări și încercând să mă autodepășeșc, înainte de toate urmând un drum lung al educației( 25 de ani de școală!) și apoi încercând să ating o anume stare socială, învingându-mi ,,condiția” de fiică a unor oameni simpli. Și, în ultimă instanță, nu doar că am acceptat provocările vieții, ci eu însămi am provocat-o pe ,,marea doamnă”, Viața, la un pariu…și l-am câștigat! Acum vreau să-l câștig și pe acesta, prin care o ,,forțez” să mă lase să ajut pe cei mai neajutorați ca mine…ÎN NUMELE IUBIRII PENTRU SEMENI!

Dincolo de motivația foarte solidă a celor spuse deja, membrii asociației ar vrea să încerce să schimbe mentalități, îndeosebi a celor care cred că nu se poate face nimic fără bani și mai ales ,,pe degeaba”, ci numai contra cost. A celor care cred că ,,nu se merită”, mai ales pentru că azi trăim într-o lume egoistă și tulbure! Și recunosc, cu mare tristețe, ca profesor de aproape 20 de ani, că vin în contact tot mai mult cu acest flagel social: egocentrismul! Egoismul, care naște indiferența! Îmi pare rău să văd că atâția intelectuali își învață propriile odrasle să fie egoiște și să se bucure singure de niște lucruri/daruri….! Mă irită nespus să văd profesori care ,,se duc cu colindul” străbun doar în scop pecuniar, nicidecum al… reînvierii tradițiilor pierdute în parte /total! În situațiile date, da, ridici neputincios din umeri și te întrebi: mai merită, în asememea lume, să te bați singur cu morile de vânt? Tu, ca om neputincios, te grăbești să-ți spui că nu, dar Bunul Dumnezeu oferă răspuns drept celui ce vrea să știe cu adevărat ce se cade să facă în asemenea vremuri …Și vine cu exemple nenumărate și-ți amintește, în prumul rând, exemplul Sfântului Ilie, care se credea singurul adevărat slujitor al lui Dumnezeu… dar care află, într-o zi, că mai sunt câteva mii de preoți care nu îngenuncheaseră în fața idolilor…Îți aduce-n față, de asemenea, exemplul apostolilor Săi, care puneau toate câștigurile lor laolaltă, la masa comună, și ajutau pe cei nevoiași fără deosebire…Și exemplele pot continua…

Da, dragii mei concetățeni! Am afirmat recent că îmi doresc să arăt că unirea eforturilor dă roade, indiferent de sfera activității. Am spus că doresc mult să demonstrez că se poate! Că se poate orice celor ce își unesc sincer forțele! Că trebuie să oferim exemple de urmat celor mai tineri, speranța de mâine a Bisericii și societății! Știu că singură pot mai puțin, dar ajutată de cei care gândesc la fel putem spune într-un glas: SUNTEM ALĂTURI! Suntem solidari cu cei ce au mai puțin ca noi! Cu cei ,, bătuți de soartă”, cum cred unii… Domnul Hristos a zis: ,,Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide…!” Și a mai spus ceva important: CĂ MAI BINE E A DA, DECÂT A LUA! Căci, DĂRUIND VOM DOBÂNDI, cum scria N. Steinhardt în titlul unei cărți-sintagmă, devenită celebră azi. Iată ce predica Marele Arhiereu, Hristos Domnul, acum peste 2000 de ani! Credeți că acum trăim vremuri grele… Să ne fie cu iertare, noi le facem să pară grele! Nu este război, nu este molimă, nu este foamete… etc. DAR trăim vremuri grele din punct de vedere spiritual! Ne simțim mai săraci decât suntem și niciodată nu avem a da altora din toată inima, ci cu multe bâjbâieli…remușcări, chiar! Credem că suntem mai săraci decât suntem! De ce? Pentru că suntem goi sufletește! Mântuitorul a zis că acolo unde sunt 2-3 adunați in Numele Său va fi și El… și eu cred că nu va fi cu adevărat lipsă acolo unde este El! De asemenea, vreau să spun că plata noastră, a celor ce facem voluntariat, adică pe degeaba, este mult mai bună decât plata oferită de oameni… căci, oameni buni, ce se poate compara cu fapta bună făcută din iubire și compasiune pentru apropele?!

Cunosc faptul că mulți creștini nu știu ce înseamnă un ONG și că unii suspectează fondatorii acestor asociații, în general, cum că ar avea unele interese ascunse…că nu se poate să nu ai vreun câștig. ȘI AȘA ESTE, DRAGII MEI! CÂȘTIGUL NOSTRU E ATÂT DE MARE, ÎNCÂT NICI NU-L PUTEȚI CUPRINDE: INTR-UN BAGAJ, LADĂ, SACOȘĂ, ETC.! DE ACEEA NU-L PUTEȚI VEDEA! PENTRU CĂ EL ESTE MÂNTUIREA, invizibilă ochiului trupesc! Sigur, mântuirea nu e o certitudine, nu știm sigur acum, aici, cine se salvează și cine nu!… Dar Domnul cerea milă, nu jertfă golită de dragoste:,,Milă voiesc și nu jertfă!”. Și spunea că va veni ziua când El ne va întreba dacă am dat celor flămănzi hrană, celor însetați să bea, ș.a.m.d. Deci, aceste repere sunt cele care ne duc la împreună-mântuire, pe cel avut și pe cel lipsit! Nu se salvează prin sine, niciunul, nici săracul, nici bogatul! Ci numai în relație unul cu celălalt! Nici săracul nu se mântuiește pentru că e sărac, nici bogatul nu se pierde doar pentru că e bogat! Ci, împreună se salvează, săracul primind și rugându-se pentru binefăcătorul său, bogatul dăruind din cele ce are. Așadar, revin: voluntarii au un câștig, dragii mei: unul spritual, sufletesc! Ori, credeți că e puțin lucru?! Domnul Iisus spunea că nu se află nicio bogăție pe pământ, vreo avere, care să valoreze cât un suflet! Ori, să mai spună cineva că nu se merită să ajuți necondiționat și dezinteresat! Indiferent de persoana care primește, că spune bogdaproste sau mulțumesc, Dumnezeu primește fapta noastră bună! Sau, mai mult, dacă nu spune nimic și nici recunoscător nu ne este nouă, noi nu trebuie să ne supărăm. La urma urmei, cel ce pierde cu adevărat este cel ce se osândește în fața Lui… în timp ce noi ne luăm plata bună! Că spune Domnul că dacă suntem lăudați pentru faptele noastre, apoi ne-am și luat plata, aici. Că Dincolo ea nu mai valorează! DECI, NU NE LĂUDAȚI, FRAȚILOR, ORICÂTE AR FI EFORTURILE NOASTRE, CI DOAR RUGAȚI-VĂ PENTRU NOI! ȘI ESTE DE AJUNS! Noi nu am plecat la drumul acesta nici cu gând de mărire (laudă), nici din dorința de a primi mulțumiri de la oameni, dar mai ales nu pentru înavuțire!

Scopul nostru declarat e de a face ce a făcut BISERICA DINTOTDEAUNA ȘI PRETUTINDENI, de a face ce au făcut apostolii și, după ei, ceilalți creștini, până la noi: APOSTOLAT SOCIAL! AȘADAR, TREBUIE SĂ ÎNVĂȚĂM SOLIDARITATEA ȘI SĂ ÎNVĂȚĂM A FACE FAPTE BUNE DIN IUBIRE, NU PENTRU A IEȘI IN FAȚĂ ORI PENTRU CĂ NE E FRICĂ DE IAD, CI VRÂND DOAR SĂ CÂȘTIGĂM BUNĂVOINȚA DOMNULUI ȘI RAIUL! Sigur, vrem să ne mântuim, că de aceea a venit Hristos și S-a jertfit pentru noi, acesta fiind scopul final al existenței pământești! Trebuie să ne învățăm copiii altruiști, să vrea să împartă cu cei ce nu au, îndeosebi, să nu fie egoiști!! Căci abia atunci vor cunoaște ce însemnă bucuria adevărată, văzând mulțumirea celui ce i s-a dăruit! Să nu creadă că vor sărăci, dimpotrivă! Ne e dat exemplul văduvei, care a dăruit singurul ei bănuț altora, nepunând mai presus copiii ei, ci milostivirea Domnului. Acea femeie care știa că, fiind milostivă, chiar văduvă fiind, nu se va lipsi de ajutorul divin. Aceasta s-a lăsat în grija Celui de Sus și copiii ei nu au flămânzit, ci, dimpotrivă, au cunoscut lucrarea Lui, Domnul întorcându-i înmulțit darul!

Apoi, asociația aceasta dorește să accentueze nevoia de solidaritate sufletească, deoarece omul nu are doar trup, ci mai ales suflet, care mai e și veșnic, pe deasupra! Dumnezeu nu ne cere imposibilul, ci fiecăruia după putință. Astfel că, de multe ori, putem ajuta sufletește, dacă nu și trupește. Din acest motiv, noi dorim o redimensionare a conceptului creștinesc de solidaritate umană. Dacă ne pasă de sufletele noastre, care se hrănesc cu faptele noastre bune, dar și de cele ale semenilor noștri, trebuie să învățăm împreună solidaritatea sufletească! Trebuie să învățăm să facem și mai multe pentru suflet, pentru că adesea este neglijat. Nu e mai greu să mângâiem pe cineva, să-l sfătuim la nevoie, să-i acordăm un minut din viața noastră celui care are nevoie de noi! Să ne rugăm pentu cel ce nu poate merge la biserică sau care are nevoie de sprijin, să-l sprijinim pe cel singur, părăsit ori bolnav, încercând să readucem un zâmbet pe buze celor cărora necazurile le-au furat bucuria de a trăi: un copil orfan, un bolnav incurabil… Din nefericire, mulți ,,uităm” să facem aceste lucruri mărunte… Credem, adesea, că e nevoie de mulți bani pentru a derula o campanie umanitară. Unii oameni se mulțumesc, mai curând, să dea un bănuț atunci când îi prisosește, care-i scapă printre degete, decât să vrea să se implice emoțional. Nu vor mai mult, pentru că nu vor complicații, nu vor să atragă atenția… Nici noi n-o dorim! Nici a fi ,,cap de afiș” pentru vreo publicație sau pentru vreo rețea de socializare! Cu toate acestea dorim să ne implicăm și oficial, ca asociație, pentru că dorim să facem mai multe în folosul comunității și completând acțiunile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române. Cu toată puterea noastră! Căci știm că a declara că-L iubim pe Dumnezeu dar ocolind, cu nepăsare, pe aproapele nostru, doar ridicând neputincioși din umeri sau scăpând un tainic oftat, demonstrează că suntem falși credincioși și că ne identificăm exact cu cei cărora se adresează Hristos când spune acest lucru. Înseamnă că iubirea de Dumnezeu nu ne-a scuturat încă rărunchii! Căci, în definitiv, ceea ,,ce facem unora mai mici ca aceștia”, Domnului îi facem! Și, de fapt, ne strângem nouă comori în Cer! Ajutând ajutăm comunitatea noastră, dar și pe noi înșine! Fiecare avem nevoie de sprijin și acest ajutor trebuie să facă ocolul întregii comunități! Și nu numai! Acest lucru doresc să transmit cititorilor site-ului nostru, că, pe rând, toți putem beneficia de existența acestei comuniuni prezente în comunitatea bordeșteană, prin solidaritatea frățească existentă dintotdeauna între creștinii români!

In definitiv, VREM CA, UNIȚI ÎNTRU ACELAȘI CUGET, SĂ FACEM CEEA CE A FĂCUT ȘI FACE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ȘI AZI: APOSTOLAT SOCIAL! Pentru că am auzit de multe ori spunându-se că Biserica nu face suficient pentru nevoiași. DAR CÂT DE GREȘITĂ ESTE AFIRMAȚIA!!! În primul rând pentru că BISERICA SUNTEM NOI! Ea nu există în afara credincioșilor ei! Apoi, pentru că nu doar preotul și episcopul sunt parte a Bisericii văzute, ci noi toți! Ea e formată din oameni pentru oameni! Deci, tot noi, cu toții, membrii Ei, trebui să ,,cotizăm” dacă vrem să fie mai bine pentru toți! Dar să nu uităm să scopul Bisericii este mai întâi unul sacramental, nu social! Hristos a zis- clar: …,,pe săraci îi aveți totdeauna cu voi..” și ,,cel ce rămâne în Mine, și eu rămân întru el..”(Cum? Prin Sf. Împărtășanie, comuniunea deplină!) Nu pentru a da hrană și confort social S-a întrupat El, ci pentru a-i readuce omului veșnicia, salvarea! Apoi, dacă o luăm și altfel, știm că Biserica, prin ierarhii ei, a susținut viața socială și culturală: primele școli, primele spitale, fiind înființate de către conducerea Bisericii. Așezăminte sociale s-au înființat în sânul Bisericii, pe cheltuiala ierarhilor și cu osteneala multor călugări! Și azi Biserica face multe, nenumărați preoți și ierarhi sprijinind activitatea socială, înființând cantine sociale, centre pentru copii, bătrâni și bolnavi… Dar nu sunt suficiente, pentru că sărăcia s-a extins și numărul celor nevoiași a crescut. Așadar, dacă vrem să le fie mai bine celor de lângă noi, trebuie să ne implicăm mai mult cu toții! Acesta este marele adevăr, cât și scopul ONG-urlor! Inclusiv al acestei asociații umanitare, care va sprijini activitatea Bisericii și va ajuta credincioșii Ei cei mai afectați de sărăcie, de neputințe fizice sau sufletești, atât timp cât va fi unire între membrii ei.

Totodată, dragi cititori, trebuie să reînviem tradiția românilor de la sate de a se ajuta, de a fi solidari în momentele esențiale ale vieții. Reluând exemplul propriu al străbunilor, care, în cadrul comunității, se ajutau: la închegarea unei noi familii fiecare participa cu ceva; la botez sau deces, la fel- dăruiau ceva și ajutau la pregătirea pomenirilor! Apoi la ridicarea unei noi gospodării, fiecare dădea materiale sau ajuta la construcție! DECI, COMUNITATEA ERA UNA FRĂȚEASCĂ și simțeai solidaritatea activ! Se ajutau practic unii pe alții! Să nu mai zicem de clacă…ajutorul dat la strângerea recoltei, unul altuia, rânduindu-se cumva, claca fiind și un prilej de socializare, de apropiere și de petrecere a unui timp împreună…

Dragi bordeșteni, având în mijlocul nostru, ca membru, un preot model, pe părintele Dan Burducea, un slujitor al altarului cum rar întâlnim și un extraordinar gospodar, vrem să reînnoim viața parohiei noastre, a satului nostru, salvând valorile lui perene de la uitare sau moarte. Chiar dacă unii spun că românii au fost mereu cârcotași, eu știu că asta e neputința firii…Mai știu că românul a fost mereu vertical, iubitor de neam și de Dumnezeu, jertfitor, cu frică de Cel de Sus și cu rușine de oameni. Apoi, tradițiile puse în legătură cu obiceiurile locului, cusăturile și împletiturile, purtarea costumelor populare măcar ocazinal, participarea la întreceri și concursuri folclorice, obiceiurile legate de începutul și sfârșitul vieții, datinile legate de nunta satului, toate aceste fac parte din tezaurul satului românesc. E momentul să ne întoarcem cu toții mai mult către lucrurile și oamenii care s-au identificat cu românul încreștinat de la origini! Spre o viață tihnită, în mijlocul naturii, către o viață mai sănătoasă, care este asaltată azi tot mai mult de consumism și acumulare, de alimente impuse consumului, care creează dependență și duc la afecțiuni grave…Țăranul trebuie să se întoarcă la consumul casnic și la munca propriului pământ, așa cum au făcut-o și strămoșii lui. La o viață așa cum i-a fost oferită de Creatorul său- stăpânind natura și beneficiind de roadele ei în siguranță. Știm că femeia de la sat era pricepută nu doar la a face pentru familia sa cele necesare traiului, articole de îmbracat și pentru locuință, ci tocmea zestre fetelor și lucra și altora, câștigând un bănuț și pentru prosperitatea casei și pentru întreținerea copiilor la școli. Și nu în ultimul rând, lucrul mâinilor ei era și o carte de vizită pentru cei care vizitau locurile. Sigur că, în condițiile industrializării și dezvoltării schimbului comercial din perioada contemporană, lucrurile au avansat azi…Dar măcar uneori sau în unele privințe putem reveni la obârșie, chiar și numai purtând o ie la blugii americani sau măcar un fular lucrat manual lângă o haină șic! (fie ea și second hand!) Chiar nu trebuie aruncat totul la gunoi, ca învechit ! Macrameul și goblenul sunt două piese rare din zestrea manuală a satului nostru românesc, care demostrează că au rezistat testului timpului. Că moda se duce și se întoarce! O bluză de in poate fi împodobită cu o broderie manuală/la mașină, care să amintească de acest meșteșug al femeilor noastre. De asemenea, o terasă sau cramă ori un restaurant deschis astăzi poate fi amenajat (ă) în stil tradițional. Măcar terasa, grădina sau cămara…pot arăta ca pe vremea bunicii, purtând amprenta satului românesc (care nu moare, chiar dacă se tot depopulează…). Chiar dacă unele lucruri pot fi ceva mai bine făcute azi, nu știu dacă neapărat cu materiale mai bune, dar poate cu ceva tehnologie mai avansată, încă mai cred că noi avem o identitate pe care nu e drept s-o ,,înmormântăm” înainte de vreme! După mine, niciodată! Și s-o ,,bocim” cu străinii… din U.E. sau Nato, că nu vor ști s-o facă! Indiferent câte ,,tăvăluguri” ar mai veni peste el! Important e să fim atenți la …trend, nu? Că toate celelalte se vor adăuga…nouă! AMIN!