Autor: acassaromania

În legătură cu tradițiile pascale, pregătirea cozonacului era un adevărat meșteșug, în care se antrenau mai multe surate. Acest lucru îmi aduce aminte și azi de faptul că era pe atunci o comunitate de tip frățească, ceea ce azi aproape a  dispărut. Femeile se ajutau la cozonaci câte două-trei pe zi, pentru a coace la cuptoarele făcute în curte, pe vatră-cum le zicea,  făcute special pentru cozonaci. Cea care avea un astfel de cuptor mare era preocupată să-și sprijine vecinele câte 2-3 zile la rând, dacă nu mai mult. Când nu aveai cuptor, depindeai de cel ce avea, cu care trebuia să te rânduiești cumva, în funcție de celelalte gospodine. Când, în sfârșit, te-ai ambiționat și ai investit într-unul, erai într-o vânzoleală continuă toată Săptămâna Patimilor. Iar noi, copiii, supuși la…tortură! Îmi aduc și acum aminte de mireasma care-mi gâdila nările și mă făcea să salivez. Uneori, vecinele care coceau la noi la cuptor ne lăsau câte un cozonăcel într-o tigăiță mai mică, făcut din coca rămasă, și căruia nu-i prea rezistam. Mama încerca să-l pună sub cheie, cum ziceam, să ,,nu ne spurce’’ și-n ,,Stămâna Mare”, dar de cele mai multe ori găseam cheia și cozonacii. Dacă tata era în acea zi acasă, aveam și noi, copiii, undă verde la cozonac, căci o certa pe mama:,,Lasă copchiii să mănânci…ci vrei, să le pui botnițî?! S-or faci ei mari     și-or înțelegi mai târziu! Iar mie, dacă tot îmi dai, dă-mi atuncea cald, când miroasi toată bătătura! Și puni mai mult maclavaiț de-ăla înăuntru…ori mănânc, ori nu mai mănânc!”

Mi-aduc aminte însă că nu era un cozonac foarte crescut ca acum, din câte realizez azi, fiind vorba de un grâu nemodificat genetic atunci, respectiv de o făină cu puțin gluten, care nu prea creștea.

Cât despre ouă, niciodată nu le făceam altfel decât roșii. Ouăle ,,le  înroșeam’’, ăsta era termenul, nu le vopseam ca acum, galbene, verzi, albastre, ba și sidefate! Doar dacă le încondeiam cu condei (dar la noi, eu nu am prins o tradiție bine închegată, ca în zona de munte, unde se mai păstrează și azi!) ieșeau și cu  alb-gălbui pe alocuri. La noi în zonă se făceau cu ciorapul: puneam frunzulițe de flori diverse peste oul umed și înfășuram strâns în ciorapul ce-l legam bine la capete. Îmi aduc aminte că mama s-a trudit odată cu un condei, dar tehnica cerea experiență și răbdare, mai ales că ceara trebuia ținută pe baia de aburi, să fie caldă. Ori, lipsa acestui obicei și-a spus cuvântul:condeiul era gros, liniile trasate așijderea! Ca profesor, mult mai târziu, am învățat să folosesc condeiul de la mocăncuțele mele, am și pictat sau desenat ouăle înroșite, dar acasă, de ani buni, fac doar ouă roșii și în ciorap, cu foi de ceapă (fierte în colorant verde), care sunt de o frumusețe rară, fiecare parcă având un alt model.

Nu-mi amintesc dacă  totdeauna în Joia Mare s-a mers la biserică cu coliva, la liturghie, ca în ultimii 30 de ani! Unii zic că nu…Dar seara, la Denia celor 12 Evanghelii, se umplea sfântul locaș! Vinerea era zi de post negru, aspru, înroșeam ouăle și făceam o parte dintre mâncăruri, de preferat din carne de miel. Dacă nu era miel, atunci era un ied, sau, la nevoie, făceam bucate din pasăre sau porc. Regina sărbătorii din familia mea era plăcinta de gighir, care era preferata tatei, și se făcea în prapurul mielului, din măruntaie, ceapă verde și verdeață, usturoi, cu ouă și puțină făină. Uneori, se mai rupea câte puțin prapurul, spre părerea mea de rău, care îmi vedeam truda risipită…Făceam sarmale, friptură, ciorbă, uneori salată de boeuf, chiftele și alte aperitive. Mai târziu, am început să umplem ouă cu maioneză sau diverse alte umpluturi: pateu, sardele, cașcaval. Pe lângă regalul cozonac, dulciurile erau formate de prăjituri precum chec, plăcinte (cu brânză sărată și orez, la cuptor), faguri și nuci umplute sau prăjituri cu foi. Acestea erau cele mai des pregătite de gospodinele noastre bordeștence.

Curățenia casei, a curții și a grădinii era un obicei  foarte riguros, de la care gospodinele nu abdicau. Oricât ar fi fost de ocupate! Căci începeau muncile la vie, era nevoie de pus în grădină ceapa, bobul, fasolea, etc. Se văruiau gărduțurile din curte, trunchiul pomilor și podețul de la poartă.

 Era important obiceiul înnoirii copiilor, îndeosebi, părinții cumpărând de Paște hăinuțe și pantofi. Cu adevărat, nu era Paște să nu ni se cumpere ceva de îmbrăcat măcar, oricât de bun fusese sau nu anul agricol anterior. Și nimeni nu știa, pe atunci, povestea…iepurașului de Paști…cu care familia modernă este intoxicată insistent astăzi de mass media…Și, sincer, cred că nici…dor nu ne-a fost!, ca s-o spunem pe-aia dreaptă!

 Sâmbăta era mereu de făcut câte ceva, până-n seară târziu, multe retușuri la diferite treburi făcute în grabă, așa că niciodată nu aveam timp să ațipim puțin până la sujba învierii, ca să putem lua pasca imediat când veneam de la slujbă. Mai târziu, aveam să simt altfel acea așteptare de sâmbâta, în care Domnul Hristos este în pântecele creației Sale. În aprilie 1989, pe când aveam  20 de ani, a murit tata, așa că de atunci s-au îndesit drumurile mele către biserică și am început  să străbat conștient calea Crucii, către pogorârea dimpreună cu Domnul Iisus la iad și izbânda Sa asupra morții.

Cum mama cântase la strană dintotdeauna, lucru pe care l-am tot repetat, cu ocazia marilor sărbători, nu puteam decât s-o secondăm și noi, fetele ei dragi. La început mai timid, apoi cu convingere și fermitate.

Revenind la slujba învierii, aici ne întâlneam cu câteva obiceiuri păgâne, rămase în lumea satului până azi. Se punea spre păstrare lumânarea care arsese noaptea (ca s-o aprinzi dacă bătea piatra sau pățea cineva vreo spaimă). Un ou roșu se băga într-o cană cu apă și, după ce lua toată lumea pasca, și cei ce au postit și cei ce nu postiseră, ne spălam pe față, ca să ,,plesnim de sănătate’’, să fim roșii la față precum oul înroșit. Mergeam apoi cu împărțit la rude, fini și vecini, prilej cu care adulții își vizitau casele și gospodăriile, își arătau animalele, cât au crescut porcii, mândria și bogăția cămării bordeșteanului, iar copiii se zbeguiau. Lunea se ieșea la morminte cu ouă și cozonac, ca și acum.

Dar, noi, cei tineri, a doua zi mergeam la iarbă verde, de regulă la monument sau pe heleșteu, luând și caprele la păscut. Ne odihneam, dar mai ales jucam cărți sau volei ori măgarul grecesc.

Astăzi, în vreme de libertate, constat că e o  situație contrară…că e prea multă libertate! Libertinaj, e cuvântul ce s-ar potrivi mai bine! ,,Desfrânata Babilonului” e tot acolo, metaforic vorbind. Poate mai desfrânată ca niciodată! Deschiderea granițelor a echivalat cu a aduce ,,dumnezei străini’’ în pământul lui Zamolxis. Ideologii și practici străine ortodoxiei milenare: yoga și religii orientale, antroposofie, teosofie, satanism. În virtutea inerției, româncuțele noastre aduc acasă bărbați străini, de alte religii și orientări, cu impact social și religios evident…România devine, pe alocuri, un mic Babilon…Aproape că nu mai putem vorbi aceeași limbă  a străbunilor noștri, unii cu alții…(oare, doar pentru că engleza e la modă și a răpit locul rusei sau francezei…?) Mult formalism, dar îngropând fondul. Valori înmormântate sub pământul unor ideologii străine, sub pretextul unificării comerciale și militare (UE, NATO…)…și, în curând, spirituale (?)…care să ne aducă prosperitatea și egalitatea…În fapt, o Nouă Ordine Mondială și o îndepărtare de ceea ce este al neamului nostru…

Din păcate, toate aceste schimbări au ecou în sufletele contemporanilor. Copiii de azi nu-și prea mai conștientizează  originile, nu-și mai știu istoria! Poate și pentru motivul că li s-a spus că a fost falsificată…Nu-și mai recunosc bunicii și străbunicii! Nu îi mai cinstesc cum se cuvine! Ba mulți se rușinează cu ei! Cred cu desăvârșire că acum e momentul să ne ridicăm…cum zicea Radu Gyr, în poezia pentru care a fost condamnat la temniță comunistă: ,,Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane…!” Dacă tot auzim zilnic sloganul mediei moderne: ,,România, trezește-te!” Dar, se pare, că încă nu strigă suficient de tare, căci noi încă mai dormim! Cred că suntem prea obosiți…(Oare din cauza telefoniei mobile și a internetului? Sau a școlii on-line? Mă întreb și eu, încă nu știu foarte sigur…)

Personal, eu încă mai cred în poporul meu, în trezirea spirituală a românilor din acest somn amăgitor, spre care ne ademenește Vestul, cu confortul și dorința lui de înavuțire, un alt satan biblic, cu un alt chip decât cel edenic…Și nu spun asta pe motiv că aș fi împotriva cuceririlor științifice, a progresului contemporan! Chiar dacă aud des spunându-se că românii au fost mereu cârcotași, eu știu că asta este o neputință a firii, o atitudine a …vremurilor. Mai știu că românul a fost  mereu vertical, iubitor de neam și de Dumnezeu, jertfitor, cu frică de Cel de Sus și cu  rușine  de oameni. Că a știut dintotdeauna care sunt tradițiile puse în legătură cu obiceiurile locului, cu cusăturile și împletiturile, cu purtarea costumelor populare măcar ocazinal, participarea la întreceri și concursuri folclorice, obiceiurile legate de începutul și sfârșitul vieții, datinile legate de nunta satului, despre toate acestea ce fac parte din tezaurul  satului românesc. E momentul să ne întoarcem cu toții mai mult către modelul bordeșteanului care s-a identificat cu românul încreștinat de la origini! Spre o viață tihnită, în mijlocul naturii, către o viață mai sănătoasă, care este asaltată azi tot mai mult de consumism și acumulare, de alimente impuse consumului, care creează dependență și duc la dezechilibre grave în sănătate și la așa zisele boli ale civilizației, precum obezitatea, afecțiunile  cardiovasculare, diabetul, cancerul…Țăranul trebuie să se întoarcă la consumul casnic și la munca propriului pământ, dacă vrea sănătate și viață lungă, așa cum au făcut-o și strămoșii lui. La o viață  așa cum i-a fost oferită de Creatorul său: stăpânind natura și beneficiind de roadele ei în siguranță. Sigur că, în condițiile industrializării și dezvoltării  schimbului comercial din perioada contemporană, lucrurile s-au  schimbat, au avansat azi…Dar  măcar uneori sau în unele privințe putem reveni la obârșie! Putem consuma ceea ce credem că este sigur: adică ceea ce producem noi înșine! Legume și fructe proaspete, iar la nevoie, congelate și transformate în gemuri și dulcețuri, ș.a. Sau  chiar și  numai purtând o ie (la blugii americani, sâc!!!) sau măcar un fular lucrat manual lângă o haină șic! (fie ea și second hand, made in Germania!)!!! Nu mai putem fi azi exact ca bunicii noștri, poate nici vestimentar, nici pe linia obiceiurilor transmise oral din tată-n fiu. Dar măcar îi putem imita ca trăire! Ca simțire românească și mai ales creștinească! Dacă tot am avut șansa să devenim creștini de la origini, prin Sfântul Ap. Andrei, atunci să nu îngropăm darul lui Dumnezeu, talantul biblic: faptul că ne-am născut popor creștin! Ci să-l înmulțim în mod responsabil, conștienți că va veni ziua Întoarcerii Stăpânului, Cel ce va face socoteală dreaptă cu fiecare slugă a Sa!  Amin!      

(FRAGMENTE DIN CARTEA ,,BORDEȘTI, PLAI DE RUGĂ ȘI DOR…!”)

Eii, dar nu v-am spus despre un obicei fără de care copilăria noastră nu s-ar fi depănat înainte vreme…Tăiatul porcului! Intenționat l-am lăsat la finele acestui capitol, pentru că era…special! Chiar dacă se lăsa cu o mică baie de sânge și uneori stârnea copiilor oarece emoție negativă, împănată cu milă și ceva frică, tăiatul porcului era un obicei al lumii satului, complet aș zice, cu de toate, așa cum Ghiță cel din coteț venea ,,la pachet” cu de toate, umplând atât bucătăria în sărbători, cât mai ales cămara familiei țăranului nostru.

Tata, un măcelar neînfricat, care era chemat la tăierea multor porci din sat, își pregătea dinainte cuțitele, ascuțindu-le, în special pe cel de înjunghiat, pe care noi, copiii, nu aveam voie nici să punem mâna! Era ca un sfânt ritual al celui care îl săvârșea și nu trebuia întinat prin nimic! Vorbea din ajun cu cei care-l ajutau, căci era nevoie de bărbați vânjoși și pricepuți, pregătea lemnișoarele pentru pârlit, inclusiv locul sacrificiului și al tranșării. Căuta frânghii cu care-l lega pe Ghiță pentru a-l scoate din coteț, căci, sărmanul, nu prea voia să-și părăsească umila căsuță, parcă simțind primejdia. Pregătea câteva coșuri din răchită, saci din plastic și fundul pentru tranșat și nu uita de două butoiașe și câteva scânduri, pe care-și improviza masa…de operație…culinară!

Apoi, nelăsând nimic la voia întâmplării, tăticu, un adevărat amfitrion care conducea lucrarea, nu uita de băutura cu care urma să-și cinstească ajutoarele, pe care mama trebuia s-o prepare la foc mic, cu mirodenii: câteva cuișoare și boabe de piper, puțin zahăr, eventual puțin lemn de scorțișoară sau nucșoară. De asemenea, ea pregătea ceaunul pentru pomana porcului, din care se înfruptau bărbații, căci ei nu posteau…Avea pregătite și ligheanele pentru spălat mațele, chișca și fundacul și alte vreo două ceaune mari, pentru șuncă și organe.

Pe noi copiii, fetele îndeosebi, nu ne lăsa să vedem momentul înjunghierii. Dar auzeam din casă țipetele disperate ale lui Ghiță și inima ne-o lua la trap…uneori chiar plângeam. Mama ne mustra: ,,Hai mă, mamî, di ci plângiți? Dacî așa a lăsat Dumnezeu pă pământu ăsta?! Na! Apoi cum altfel sî puteți mânca șorici dacî tac-tu nu-l taiie!? Hai, cî vă cheamî sî vă urcați pă el acuș!” Uneori comentam, alteori o contraziceam, chiar refuzam să mâncăm șorici de pe animalul cu care până atunci fusesem…prieteni. Dar asta până ne ademenea mama cu mirosul de friptură din ceaun, când urmam și noi poetului celebrei poezii:…,,mănânc și plâng…mănânc…” Când porcul era pârlit, curățat frumos  și bine spălat, în câteva ape, tata punea peste el un țol curat, o pătură sau  chiar un preș, și ne  chema să ne urcăm pe el, căci era de bun augur și se spunea că, pe viitor, vom fi grași ca porcul, plesnind de sănătate. Adesea mezinul familiei se bucura de această urare simbolică. De la o vârstă, nu mai urcai pe porc, era clar. Cei prezenți erau serviți cu un vin sau o țuică fiartă  și urau gazdei: ,,Să trăiți și să-l mâncați sănătoși”! După ce-i făceau o cruce în frunte bietului Ghiță (și el …creștin nedeclarat!), urma  tranșarea, care necesita oarece iscusință. De regulă, se scoteau căpățâna și picioarele, apoi îl întorceau cu fața în jos, despicându-l de-a lungul, dându-i ,,blana”  de-o parte și de alta, apoi îi scoteau coastele. Ajungeau la mațe, care nu trebuiau crestate din greșeală, la organe și abia apoi la fiecare buture și toate celelalte, într-o ordine firească, dar bine stabilită. Mama se și apuca de spălat mațele, cât erau calde, căci se făceau mai bine, iar nouă totdeauna ne repugna mirosul (chiar dacă, din seara anterioară, nu i se mai dădea de  mâncat porcului!). Trebuia să-i turnăm mamei continuu apă caldă, pentru a spăla mațele în câteva ape, întorcându-le pe dos cu un băț bine finisat la capete. Simultan, pregătea ceaunul pentru așa numita pomană a porcului, pe care îl veghea bunica sau altcineva, după caz. La Bordești, acest preparat tradițional aduna laolaltă bucățele de organe-ficat și bojoc (plămân) îndeosebi, ceva carne macră și puțină slănină. De unde și denumirea folosită în zonă: ,,bucățele”. Se pregătea ceaunul de mămăligă, se punea alături o farfurie cu fâșii de șorici și una cu murături de la cămară (în special gogonele murate sau gogoșari și castraveți la oțet) și nelipsitul cofer cu vin fiert.

Aceasta era o ocazie perfectă pentru vecini și cunoscuți de a discuta pe seama animalelor fiecăruia, a recoltei proprii din acea toamnă și de a depăna amintiri, până când se chercheleau cu toții…Sau nu! Dacă mai aveau și alți porci de tăiat, nu aveau voie să se abțiguiască! Deși era o zi agitată, cu alergătură, cu strigăte și zarvă, totuși tăiatul porcului era foarte așteptat în lumea satului. Era un moment de comuniune, aș îndrăzni să zic. Un prilej de întâlnire, de întrajutorare, de solidaritate creștină. Totodată, era  o ocazie fericită nu doar de a discuta unul cu altul și a  retrăi momente din trecut, ci și de a ,,pune țara la cale,” făcându-se unele planuri comune pentru viitor. Acum când scriu, fără să vreau, un suspin prelung mi-a eliberat gâtlejul și câteva lacrimi de dor mi-au împăienjenit ochii, cu gândul la acele vremuri, dar mai ales la tăticu…Care nu a avut șansa să se bucure prea mult de nepoții lui, pe care să-i urce cu brațele sale pe porcul înjunghiat de el, nici de compania ginerilor lui, vazându-i azi cum înjunghie, la rândul lor, alți și alți porci, în spiritul tradiției și al petrecerii împreună a momentelor premergătoare marelui praznic al Nașterii Domnului. I-am simțit lipsa în toți acești 32 de ani de când a lăsat în urmă totul, în foarte multe momente ale vieții, dar cel mai mult în preajma sărbătorii Ignatului (Sf. Ignatie Teoforul), zi în care se pregătea să-și demonstreze abilitățile de măcelar priceput și ne îndemna să nu avem frică de nimic…

,,Cât privește conținutul colindelor din zona noastră, acesta vorbea despre virtuțile tinerilor: despre hărnicia lor, despre frumusețea lor fizică și interioară, despre curajul transmis de la Traian și Decebal. Dar și despre tihna vieții sătești și unele obiceiuri, precum pețirea fetelor sau pregătirea zestrei. Majoritatea lor se încheiau cu urări de bine  de viață lungă și sănătate, de prosperitate și ,,trai bun pe vătrai’’, cum ziceau bătrânii. Refrenul era însă cel care purta izul religios îndeosebi, prin cuvinte precum Lerului Domnului / Leroloi Doamnelui sau hoileroanda /oileroanda/ hei, Leroanda,  conținutul unora amintind de cei mai populari Sfinți: de Maica Domnului, de Sfântul Petru și  de Sfântul Ioan Botezătorul, toți trei aflați mai mereu în preajma Mântuitorului Iisus.

Cetele de colindători străbăteau întregul sat, chit că unele porți erau încuiate (ceea ce era foarte rar acum 30-40 de ani!), uneori, cei mai  curajoși sărind și peste ele, după cum spune un colind: ,,Unde-i poarta încuiată,/Noi sărim și peste poartă!” De unde luau ei această îndrăzneală, care azi i-ar costa…scump? Păi, de unde dacă nu din convingerea că ei erau chiar mesagerii Domnului, învestiți cu sarcina ducerii veștii nașterii Lui la toată casa românului?!? Din convingerea că de Crăciun măcar (o zi în an, cum zice o vorbă de pe la noi…), toți oamenii sunt mai buni, mai darnici, împăcându-se unii cu alții și petrecând împreună marele praznic! Plus că musai trebuia ca toate rubedeniile, vecinii și prietenii să fie urați de bine! Cât privește copiii și femeile, lipsiți de îndrăzneala bărbaților, se strecurau adesea încet, pe tăcute, sub fereastra celor mai cunoscuți și începeau a cânta colindul fără vreo confimare din partea gazdei. La sfârșit, colindătorii primeau daruri, fie fructe și dulciuri, fie ceva bănuți. Iar bărbații primeau adesea ceva  sățios de mâncare și niscaiva băuturică, ca să plece încălziți la următoarea casă. Unii chiar  ,,afumați’’ de-a binelea, la spartul cetei!

Nu pot să trec cu vederea pregătirea repertoriului cetei de colindători, care îmi stârnește lacrimile…Cu cât drag și nerăbdare ne întâlneam noi, copiii, să alegem și să repetăm colindele, în fiecare iarnă! Cu o lună înainte, ne adunam și  ne lăsam îndrumați de bunici sau părinți, care nu puteau sta deoparte, ci doreau să ne împărtășească mereu din propria lor experiență. Vorbesc, desigur, de  cei talentați, care dovedeau reale calități vocale și talent muzical ori actoricesc (necesare pentru plug sau semănat!). De altfel, cei talentați erau curtați intens, cetele apropiate (în spațiu) chiar certându-se între ele pentru un anume…candidat prețios!

Când ajungeai la casa omului, îți făceai cunoscută prezența strigând, întrebând:,,Zicem și noi?” Uneori, după perdea sau în pragul casei, apărea jupânul ori jupâneasa, care îți dădea acordul: ,,Ziceți, mă’!” Foarte rar auzeai un refuz sec (mai ales dacă  forțai poarta…) sau simțeai o lungă tăcere, interpretată ca un răspuns negativ. Când pășeai în curte, deja trebuia să știi care era alegerea mai bună, adică ce colindă potrivită trebuia să cânți. Rareori gazda solicita un anume colind, fie pentru că îi plăcea în mod deosebit, fie pentru că voia să verifice bogăția repertoriului cetei și astfel puterea de păstrare a obiceiului în sat și în familia românească.

Legat de această putere de transmitere orală a obiceiului sătesc, de conservare a tradiției străbune, îndeosebi mama avea un rol covârșitor, mai ales în privința colindelor. Ea  învăța versurile și linia muzicală. Mama mea, care a cântat din copilărie la strana bisericii, era foarte pretențioasă și nu accepta faptul să nu știm cu adevărat ceea ce trebuia știut decât atunci când ieșea foarte bine. Ne dădea indicații asupra intonației, asupra atitudinii de avut, ș.a.m.d. Când plecam cu colindul, duceam mai departe, cu mine, și dragostea ei pentru cântul românesc, pecetea ei pusă pe sufletul meu, copilul față de care se simțea datoare în fața lui Dumnezeu și a strămoșilor.

La plecare, ceata, mică sau mai mare, trebuia   să-și aleagă un șef, care să țină casieria (punga), dovedit cinstit și priceput la socotit. Nu de puține ori se adăuga cetei și un frate mai mare, pentru apărarea cetei de eventualele încleștări cu alții mai mari, care, fie ne mai trăgeau câte o sperietură, fie mai atentau la punga colectivă. Dar se întâmpla foarte rar așa ceva! La spartul cetei, așa cum făceau și mascații, se împărțea în mod egal, frățește, ceea ce dobândisem. Iar cele de-ale gurii se ofereau personal, fiecăruia în parte (mai ales dulciuri și fructe).

Cum mai stăm azi cu colindatul, se știe. Se păstrează forma oarecum, mai puțin fondul…Da, copiii de la sate încă mai colindă! Nu ca înainte, nu toți, cu mic cu mare, că le e…rușine. Dar o reminiscență din vechi mai păstrăm, chiar și fără o pregătire asiduă sau fără de un repertoriu diversificat…sau chiar și fără de o  mulțumire suflească vizibilă! Dacă dai fructe și dulciuri colindătorilor, fără a le da și bani, poți observa năsucuri strâmbate…Motiv pentru care bătrânii, care mai sunt azi cu noi, oftează și spun: ,,Nu mai e așa frumos cum era odată, cum era pe vremea mea…!’’ Și pe drept cuvânt! Pentru că pruncii noștri, tot mai egoiși și materialiști, trăind într-o lume secularizată și consumistă, nu mai știu a se bucura în mod real, ci dau valoare numai și numai banilor, materiei! Căci așa sunt învățați de mici:,,Banii sunt valoarea tuturor mărfurilor’’. Doar ei îți asigură traiul, progresul…! Mulți nu mai merg cu colindul neapărat  pentru a păstra tradiția, ci pentru că este o sursă de venit (nu mai vorbesc de orășeni!)! Unii se și laudă cu cât au câștigat! Nu mai merg pentru a primi și a dărui bucurie! Nu se mai mulțumesc cu puțin! Și aici trebuie să recunoaștem faptul că părinții și profesorii nu au reușit să aibă câștig de cauză, neputând lupta cu ceea ce le-a imprimat societatea în suflete (mass media, în special)! Copiii noștri sunt puțini care să mai vrea să conserve tradiția, s-o preia nealterată și s-o dea mai departe urmașilor (mai mulți sunt cei plecați din țară, care-i duc dorul…)! De aceea, din acest  dureros considerent, familia și școala au o datorie mai grea ca în trecut. Tinerii trebuie conștientizați asupra valorii patrimoniului nostru, al unicității lui în lume! Asupra necesității reînvierii acestor obiceiuri care sucombă sau care chiar au murit, pentru unii, dar care fac parte din identitatea noastră spirituală și națională!  Cu ea  ,,defilăm’’, arhaică și ponegrită, în parte, cum este ea! Fie că suntem europeni- prin intrarea în U.E, fie fără! Tinerii noștri (care nu sunt mai răi ca cei dinaintea lor, neapărat!) trebuie să primească această zestre cu bucurie duhovnicească, pentru că sunt mesageri ai lui Hristos și apostoli în lume, deopotrivă, cât și români veritabili! Dragostea pentru colind trebuie să fie cu atât mai mare azi pe cât e de reală predarea Religiei în școlile românești, după 1989! Cu atât mai mult cu cât știm mai bine semnificația sărbătorilor noastre, îndeosebi a Crăciunului, despre care vorbim aici!

Chiar dacă ei sunt cumva răsplătiți pentru efortul depus la casele colindate, copiii trebuie învățați să se bucure pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce primesc. Pentru ceea ce oferă, nu pentru răsplata dorită! Ei trebuie sprijiniți în înțelegerea rostului colindului creștin și al atitudinii mesagerului Bisericii, care vestește multașteptata venire în lume a Fiului lui Dumnezeu, spre mântuirea neamului omenesc.

Dincolo de remarca anterioară, aș vrea să punctez și un aspect pozitiv al vremurilor de azi. Și anume că repertoriul  este mai bogat în cântări religioase, culmea, (sau nu?), colindele având mai totdeauna conținut religios, partea laică trecând în plan secundar. Ori asta se datorează prezenței orei de Religie în școli, în primul rând, pentru care trebuie să fim cu toții recunoscători: părinții, (majoritatea lor fără educație religioasă, îmbogățindu-și cunoașterea prin copilul său în înțelegerea mesajului religios), profesorii, pentru fidelitatea mesajului transmis și receptat la  clasă!

Ceea ce mai pot adăuga este faptul că sunt și azi copii care sunt deasupra majorității amintite, altruiști și buni creștini. Am simțit din plin roadele muncii mele la catedră în momentul înregistrării CD–ului aferent cărții scrise, ca și bucuria manifestată în dorința achiziției cărții și CD-ului. Corala ,,Sfânta Filofteea’’, pe care am clădit-o în anul venirii mele la Dumitrești, în 2004, s-a bucurat de o atenție specială din partea mea, dar  mi-a oferit și mulțumire sufletească,  arătându-mi bucuria sinceră de pe chipurile elevilor mei, dornici să ducă mai departe tradiția și să colinde satele împreună cu mine.Totdeauna, colecta strânsă a luat calea ajutorului umanitar, către cei mai puțin ajutați de viață și de semeni: cei defavorizați. Și astfel, am învățat împreună că e mai bine a da decât a lua, după cum spune Însuși Mântuitorul Hristos. Și că e mai bine să strângi comori suflești, cerești, săvârșind fapte bune, decât comori lumești, materiale, pe care le mănâncă molia și rugina. Acum tot mai mulți dintre învățăceii mei cunosc rostul sintagmei biblice, adânc și scurt formulată de către călugărul evreu de la Mănăstirea  Rohia, Nicolae Steinhardt, ca titlu pentru cartea sa: ,,Dăruind, vei dobândi!’’ Căci, în fond, asta înseamnă creștinismul, o dăruire perpetuă către aproapele, o deschidere solidară către  toți semenii  de lângă noi, nu doar către familie și rude! Iar praznicul  Crăciunului așa a fost mereu considerat la români: o sărbătoare a sărbătorilor,  un mare praznic al luminii și bucuriei și mai ales al darurilor! Iar darul cel mai de preț, nu trebuie uitat, nu este altul decât Domnul Iisus Hristos, Care a venit în lume pentru fiecare dintre noi, pentru salvarea noastră, pentru a Se jertfi  necondiționat și de bunăvoie pentru toți oamenii, pe Masa Sfântului Altar, prin Sfânta Împărtășanie cuprinzând laolaltă întreg neamul românesc, dintotdeauna și de pretutindeni! De aceea, se cuvine mereu să primim în murmur de colindă creștinească bucuria nașterii Sale în lume: ,,Hristos Se naște,  slăviți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L!”

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, români, oriunde          ne-am afla! Dar nu uitați, pâinea de acasă e mai bună, chiar dacă e mai puțină! Nicăieri nu ne vom simți ACASĂ mai mult decât o simțim pe pământ românesc! Urmașii voștri chiar au nevoie de voi! INTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, DAR NU DOAR DE CRĂCIUN!

Acesta a fost mesajul pe care l-am avut a transmite și cu ceva timp în urmă, în anul 2018, anul  României Centenare: să fim uniți într-un cuget și o simțire și în privința transmiterii tradițiilor noastre în lume, tot așa cum au făcut-o în urmă cu 100 de ani strămoșii noștri, gândind la urmașii urmașilor lor!”

(fragmente din cartea ,,Bordești, plai de rugă și dor!”)